A plouat dinspre pământ către nori

cu poli migratori

și în toate intersecțiile

busolele și-au pierdut direcțiile.

Bulgării de gheață transpirată

lovesc în poiată;

fecioara și Pruncul născut de curând

la porțile raiului ne-așează la rând.

E vremea ca după furtună

să plouă cu poli de inimă bună;

e vreme, iubirea, e vreme, credința,

să curgă prin om spălând suferința.

Suntem plămădiți din țărână

și, pentru o vreme,

din țărână ne hrănim plămădeala.

Ne naștem din nou din apă și Duh,

avem dreptul de a moșteni cerul

pentru că S-a întrupat Cuvântul

și noi am crezut.

Fac stelele cale întoarsă:

au plecat în pelerinaj

și au dat de grilaj.

La umbrele lor se presară nor,

acolo postesc și se odihnesc

acei ce iubind se jerfesc.

Popoare-n picioare se roagă:

“Presară-ne, Doamne, cu stele cărarea,

prin Fiul Tău dă-ne iertarea!”

Paranteza de eternitate

în care Dumnezeu ne-a așezat

noi o numim viață;

între poarta de intrare

și poarta de ieșire

am fost condensați în materie

și am fost modelați din țărână

apoi scufundați în suflare de viață;

rânduiți a stăpâni pământul

și găzduiți de Eden

ne-am lăsat mușcați de șarpe cu venin;

ne-am îmbolnăvit de păcat

dar Dumnezeu ne-a vindecat

cu pâine și vin;

am dobândit un nume: de creștin,

am fost botezați cu apă,

am fost botezați cu Duh,

am fost mântuiți de arderea pe rug.

Se împarte omenirea în două:

una, a Adamilor făcuți din țărână

și cealaltă, a Adamului nou coborât din cer.

El arcuiește podul de trecere

din întuneric spre lumină

ca lumea întreagă să poată păși

din noapte în zi.

A dat piatra la o parte,

cea care desparte viața de moarte,

cea care ne duce pe drumul spre cruce,

unde jertfa de Miel

Oare știm să-l  iubim total și sublim

Pe săracul livid care-cinge în blid

Cu o coajă de pâine după ziua de mâine?

Oare știm să iertăm fără să ne-mbătăm

De mândrie deșartă într-o lume uscată?

Cât trăim ne smerim spre-a-nvăța să murim?

Suntem bobul de rouă într-o inimă nouă

Ce învață să bată în ființă curată?

Peste râul iubirii facem pod fericirii?

Plângi cu cel care plânge? Faci transfuzii de sânge

Când un semen de-al tău are stare de rău?

Ești tu, omule, drept? Ai pus inimi în piept?

Suntem prunci, tu și eu; ne-a-nfiat Dumnezeu,

Vrea să fim ca și El și prin Emanuel

Noi rămâne-vom vii, moștenind veșnicii.

Nu iau nimic, nimic din tot

Ca să iau totul din nimic,

Să fac din el un sfânt chivot

Când toate-n jur sunt inamic.

Pe când nimic n-a fost zidit,

Când numai Dumnezeu era

El din nimic a “infinit” Și-apoi ne-a pus în palma Sa.

Ieșind din vulcanii cu lavă

Migrăm către trupuri de slavă

Din ape cu-abisuri adânci

Migrăm printre colții de stânci.

Limanuri, la margini de lumi,

Par focuri vărsate-n genuni;

Dincolo, dincoace: războaie,

Furtuni și vârtejuri de ploaie.

În sus: Dumnezeu, ce știe de toate

Dar noi Îl privim cu spatele-ntoarse

Și tot așteptăm lumină să vină

Dar nu îmbrăcăm lumina divină.

Orbiți și nătângi, de-a dreptul nebuni

Vâslim obosiți prin vânt și furtuni

Și parcă n-ajungem la mal niciodată

Cât Domnul Isus nu urcă în barcă.

Trudim în zadar cu vântul în față,

De jur împrejur prin neguri și ceață;

Dar totuși, prin mucul nestins

Vorbește iar Domnul din rugul aprins.

Pe meridian de Steauă Polară

Cerul pigmentat tainic se-nfășoară

Într-o simfonie, ca un tors din caier,

Când îngerii suflă peste oameni aer.

Duhul Sfânt măsoară țări de veșnicii

Șoptind printre oameni să rămână vii;

Cetățeni în ceruri fie pământenii

Sub nemărginita aripă a vremii.

Pe meridianul -brâu de curcubeu-

Ne cheamă acasă bunul Dumezeu;

Pe meridiane sfinte de lumină

Noi mergem spre El, El spre noi să vină.

Când umbrele nu mai au putere să ne însoțească

e semn că au obosit luminile.

Semănând lumină după plugul de fier

vor încolți stele în arii de cer.

Dincolo de Iordan, în Canaan,

nu va fi noapte căci norii

vor face loc holdele coapte,

iar îngerii vor fi secerătorii.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »