Pădurea de inimi, vecină cu spinii

o taie străinii;

pulsând, sângerează în gatere seva,

Adam adormit o naște pe Eva.

Ființe aproape umane

bat iarăși în umbre piroane

și-nchid rămășițe de fluturi

în resturi de ciuturi.

Ființe cu sânge în valuri

cioplesc pe sub oase de dealuri

tuneluri în gaura neagră

apoi nu mai pot să o șteargă.

Ființe ce nu sunt ființe

pun carii în miez de semințe,

se zbat ca în câmp de lumină

să semene iarăși neghină.

Dar nu-i cu putință, ființă lutoasă,

S-acoperi cu umbra ta groasă

Altarul cu jertfa-mpăcării

Sub sceptrul divin al iertării.

Fierb uraganele-n ceaun

și dau în clocot;

biserici, simfonii compun

lovind în clopot.

În cârduri, păsări migratoare

vânează norii;

se decretează sărbătoare:

sosesc cocorii.

Raze de soare colorate

vopsesc apusul;

duc zorii raze noi în spate,

încep urcușul.

Noi, tot aici și noi tot noi:

oameni de lut;

n-a pus sfârșit Domnul în noi,

ci început.

Atunci când concertează

corul de păsări,

până și dirijorul se oprește să asculte.

Dacă luați portativele din ramurile copacilor

se dărâmă muzica lumii.

Expiră semnele de punctuație

pentru că școlile și-au mutat orele în recreație;

în talciocuri, pe tarabe cu praf,

se vând cuvinte ciobite, la vraf.

Se cumpără profesori la preț redus

și nimeni nu face niciun recurs;

elevi eminenți, cu penarele goale

ajung repetenți la extemporale.

În intersecții, tot mai mare aglomerație,

au expirat semnele de circulație;

de prea multe emanații fac mințile condens,

se circulă haotic și pe contrasens.

Nu mai sunt soluții nici în revoluții,

nu găsim victorii în sensuri giratorii;

ne ciocnim unii de alții în învălmășeală

și nu băgăm de seamă că diavolul înșeală.

Au expirat oameni fără garanții,

de la cei în vârstă până la copii;

mai putem ieși din foc și din ger

rezemându-ne inima și scările de cer.

Eu scriu cu stele

înmuind penița în curcubeu

astfel încât să fie lumină și în noapte

până spre dimineață.

Este nebunie, în târg,

să cumperi neghină

cu gând de-a otrăvi grâul

promis înmulțirii de pâini.

La ce folos toată truda lucrătorului

dacă Iuda a trecut de partea vânzătorului?

Chiar dacă toată dragostea de pe pământ s-ar topi,

când ar plânge femeia

lacrima ei ar încolți dragoste

și în urma ei ar înflori ghiocei.

Chiar dacă s-ar îneca oceanele cu mări

și corăbiile ar lâncezi la mal,

când femeia își va împrumuta năframa velelor

catargul va urma polaritatea stelelor.

Chiar dacă florile ar uita să înflorească

femeia nu va uita să zâmbească;

când sufletul ei se cerne în  vamă

femeia rămâne enigmă și mamă.

În fiecare zi e ziua ei,

o lacrimă i se oglindește în cercei,

i se prelinge pe obraz a smerire

spre inima ce-i bate a iubire.

Distanța între două puncte o numim linie,

pe cea dintre două inimi, depărtare;

distanța între om și Dumnezeu este îmbrățișare

cu dragoste, cu ocrotire și iertare.

Distanțele între distanțe se topesc

învățând a conjuga verbul “te iubesc”

la trecut, la prezent, la viitor,

cu toate inimile în același cor.

La capăt de cuburi și bile

Deschidem sfârșituri de zile;

Sub linia sumelor lor

Dă trudă și vise și zbor.

Dă zori în crepuscul crăpat

Și dă cerșetor și-mpărat,

Dau arii cu holde întinse

Sub munții cu crestele ninse.

Celule cu brâu de-nchisori

Și cerul senin după nori,

Semnale de fulgere-n nopți

Ori pomi doar în floare sau copți.

La capăt de cercuri nerupte

Tratate de pace duc lupte;

Se-aude și bocet și cânt

Și goană pe loc după vânt.

Alerg, alergăm, ne oprim,

Uităm să zâmbim, să iubim;

Ne vrea Dumnezeu atom cu atom,

De-aceea Hristos făcutu-Sa om.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »