Pentru a plouat cu stropi de zori,

peste noapte vor odrăsli stele ;

înmuiate în cer, spre dimineață,

se vor scutura peste ziua de mâine ascultând porunca: “Să fie lumină!”

Când vântul respiră în plete de păduri

muntele se piaptănă

în așteptarea întâlnirii cu apa,

cea din patul norilor

și cea aplecată să-i spele picioarele.

Peregrini pe-velișuri de cuburi și sfere

Străbatem vieți efemere

Dar când să ajungem în miezuri zemoase

Mereu dăm de carne și oase.

Și inima pare cioplită în piatră

Iar mintea-i rebelă și inima-i beată

În suflet cât nu poposim

Ne zbatem în van și ne zvârcolim.

Ne trezim obosiți

Adormim odihniți

Iar atunci când umblăm

Șchiopătăm.

Între una și alta

Facem târguri în Ialta

Și arginți numărăm

Când talanți îngropăm.

Din nadir spre zenit

Cu oțel de cuțit

Crestăm bolta de cer

Între foc și-ntre ger.

Între bobi și ghioc

Scormonim în noroc

Și la prima ninsoare

Ne topim pe picioare.

Da, ne scurgem încet

Am uitat de poet

Ce-ntre suflet și vers

Ne scălda-n univers.

Într-un timp fără vreme

N-avem loc de poeme…

…Totuși vin la-ntâlnire

O mireasă și-un mire.

Muntele nu-i decât o piatră

în șirul de mărgele

de la gâtul pământului.

Dragostea este o carte

din care în fiecare zi

citești următoarea pagină;

are exact atâtea pagini

câte zile are viața;

nu uitați să citiți.

S-a răsturnat cerul cu tunetele în jos;

vântul spânzură tornade de nasturii cerului;

mi-e teamă că dacă se rup,

peste noapte să nu se împrăștie stelele

când culegătorii dorm

și coșurile cu mânere de curcubeu

să nu se umple cu meteoriți.

S-au terminat zăpezile; ninge cu frig

se îngrămădesc apele, se scaldă sub dig;

sub frunze de fluturi cât nu poți numeri

cad vânturi cu aripi cusute de umeri.

Cu brațe de raze, luceferi, strâng stele în poale,

țăranii-au ieșit la arat cu mâinile goale;

vin îngeri să are cu brazde de nori

apoi vor prânzi sub pietre de mori.

Săgeți dinspre soare dezleagă dezghețul,

o ultimă glie întoarce hârlețul;

se umple răsadul de câmpuri cu miei,

prin pojghița Terrei răsar ghiocei.

Prea tors de timp să mă destram;

poate fusul de tornadă să se deșire,

eu cos marginile cerului

cu cele ale pământului

în tivul credinței.

Ne rostogolim prin anotimpuri

din vârful munților de piatră

spre mal de mare-nfuriată;

Ne răsfoiesc zile și ne citesc nopți

printre petale de floare și strugurii copți.

Mereu între piscuri și fum

renaștem din cenușă și scrum;

ne rostogolim, ne rostogolim,

spre cerul cu care curând ne-nvelim.

Și ce dacă trecem prin văi zgâriate,

prin lumi cufundate-n păcate?

din noaptea-nvierii aprindem lumină,

mormântul e gol și raiul grădină.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »