Soldații sunt acei luptători

în tranșee

întotdeauna între două izbânzi:

una, aceea din care vin ei

și, cealalaltă,

aceea în care vor intra

cei care îi vor înlocui

la schimbarea gărzii.

Și stelele cad printre alte stele,

se prind de ele când luceferi uimiți

le ating și le sting

să nu ardă sub meteoriți.

Da. Stelele cad și ele în păr de inele

și când se piaptănă cometele

luminează alee în Calea Lactee.

Și stelele stau la taifas de o veșnicie,

își fac în infinit popas ca să se știe

că cerul rămâne deschis

 între credință și Paradis.

Scriu ierburile câmpuri întregi,

filă cu filă, cu clorofilă;

ceruri sătule storc nori de vată

într-o covată.

Toamna se-așează ca și un pictor la șevalet

pictând păduri multicolore, după buget

iernile trag linia albă la orizont,

în avalanșă, steaguri în bernă vin de pe front.

Straturi de umbre scot la plimbare

nopți cu sudoare

să se preumble după zăbrele de închisoare,

plouă nădejde peste statuia cu chip de lut

vin vijelii, Domnul ne pune în cer sub scut.

Ne-am scheletizat pădurile

și le-am pus oasele la macerat;

până și vântul cântă a jale

din ultimele frunze, cu ultimii plămâni.

Ne-am aruncat la fier vechi

osatura unei întregi avuții;

nu ne-a păsat că era coagulată din sudoare

și acuma bocim după zăbrelele neputinței.

Ne-am vândut la talcioc onoarea și demnitatea,

am ajuns un neam de supuși invadatorilor,

am ajuns a sta în genunchi pe la colțuri

și nu în rugăciune.

Ne-am făcut din drapele, obiele

și ne-am încălțat cu ele,

apoi le-am călcat în picioare

la fiecare luptă pierdută

și ne-am trezit cu țara sfâșiată și ruptă.

Și pentru dreptul de a plânge plătim cu sânge

și vânturile ne-au îngrădit pământurile

cu furtuni de cărbuni și neguri vâscoase

tocmai peste cimitirele noastre rămase fără oase.

Ne hrănim cu firmituri de la mesele străinătății,

ne-au rămas acasă lipsurile și dorul de noi înșine;

am crezut că Dumnezeu Și-a întors față de la noi,

dar noi am ajuns de I-am întors spatele.

Mai este un drum înapoi de la păscutul porcilor,

de la roșcovele foamei și ale neputinței;

în albiile tale, patrie, mai curg apele credinței

iar drumul întoarcerii trece pe la fiecare

care simte, care vrea și pe care îl doare.

Miroase pământul a om

și cerul a stele coapte;

scuturate, galaxii după galaxii,

cad giuvaeruri în cutia cu bijuterii

și salbe de mărgele, înșirate

între punctele cardinale

ale spațiului și timpului.

Să fie o punte

între muntele mic și muntele mare!

la mijloc să se întâlnească

cel care suie cu cel ce coboară

și acolo să se facă frați de cruce

Apele vecine cu malul

ascultă cavalul

care le doinește

dumnezeiește;

atuncea valul se odihnește

și din rădăcini de ape

se nasc iubirile agape.

Când au ajuns pelerinii la punctele cardinale,

erau goale;

l-au urmat pe jos pe Adam

și nu pe Hristos

atunci s-au prăbușit în rugăciune:

“ne scoate, Doamne, din deșertăciune!”

După ce a topit ghețarii,

ecuatorul a târguit cercuri polare;

irigând deșertul,

inima pământului a început să pulseze

și să deseneze între pol și pol

stoluri de păsări albe.

S-a vindecat omul de aritmie:

inima pământului

pulsează și în țărâna din el,

între luceafărul dimineții

și nădejdea eternității.

De când a plouat cu stele,

prin galaxii, apele vii

curg șuvoi în albii noi

către mări și oceane

printre stânci și capcane.

Purtând lumină în întuneric

tămăduiesc pământul sferic

și vindecă de-nsingurare

umbre ascunse în uitare.

Și vindecă pământ crăpat

în trupuri care s-au uscat

când duhuri noi de pocăință

își fac în inimi locuință.

Când fulgerele se adună

mânii de vremuri să compună

vin îngeri mângâind pianul

să potolească uraganul.

Să-l potolească și pe om

că explodează în atom,

să facă pace și dreptate

pe drumul spre eternitate.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »