Stelele,

de pe portative de orbite,

și-au trimis păsările

pe portative de ramuri

să dirijeze simfonia lumii

către inimile așezate pe portativul

dragostei lui Dumnezeu.

Și oamenii se învechesc

și atunci încep a se petici pe ici, pe colo,

până când ajung un mozaic de petice.

Atunci devenim câmpul de șah al timpului,

cu piese demodate

și te întrebi:

“Cine mută primul?”

Între trenul care pleacă

și cel ce urmează să vină

așteptăm pe peronul unei gări

numită viață.

Atunci când sosește trenul

și când sosește ceasul

ne îmbarcăm, fără bagaje,

în călătoria cu care începe veșnicia.

Un alai de oameni, îmbrăcați în negru,

cu lacrimi în ochi,

rămân pe peron

așteptând celălalt tren

care poate sosi chiar mâine.

Am întâlnit cuvinte pe contrasens:

erau îmbrăcate doar cu goliciunea lor,

erau costelive, uscate și desculțe,

hărțuite de un timp care le biciuia,

surde, din pricina muțeniei,

mute, din pricina surzeniei.

Oprite la bariere de trecere a vremii,

răvășite și despletite,

cerșeau coji de litere

și, înfometate, sorbeau din blidul de linte

zeama tulbure a vânzării

dreptului de întâi născut.

Pe bună dreptate florile s-au răzvrătit

că niciodată nimeni nu a privit

la rădăcinile care le-au zămislit;

de aceea și-au îngropat petalele în țărână

lăsându-și rădăcinile la lumină.

Lumea se oprește curioasă

în fața florilor cu rădăcină întoarsă;

învățate să respire sub pământ

rădăcinile se sufocau tremurând

și jelind despletite

înmormântări de petale strivite.

Toamna se odihnea pe pat colorat de frunze;

dimineață s-a dezvelit de plapuma de brumă

și a ieșit la soare să facă înviorare

cu brândușe ascultătoare

și păsări migratoare.

Seara, s-a culcat pe pat cu picioare de iarnă

și i-am aprins focul să doarmă;

o voi trezi dimineață să stăm la o cafea fierbinte

cu țurțuri de gheață.

Plouă mărunt și enervant,

Tot cerul pare un gigant

Ce-și spală palma lui cea udă

În ierburile ce asudă.

Sub rochiile de umbrele

Umbre cu haine lungi și grele

Se târâie printre traverse

Când trec pe șine trenuri șterse.

Vântul, cu gulerul vărgat,

Umblă de colo, colo, beat,

Ghebos, cu saci de frunze-n spate

Și încălțat cu cizme sparte.

Îmi iau în spate parpalacul

Și mă apuc să mătur lacul,

Căci tremură în unduiri

Înfiorat de ploi subțiri.

Pădure, pădure, tu

ia-ți copacii și te du

printre dune, în deșert,

unde pământul e fiert.

Pune-i arsura la umbre

și fă-i inima să umble

după sânge de izvoare

adăpând raze de soare.

Pădure cu frunze verzi

nu cumva pe drum să-ți pierzi

omenia-ți pădurească…

viața “trebe” să renască!

Orbitele stelelor nu sunt altceva

decât inele de logodnă între galaxii

și garanții că Universul

cheamă la nuntă infinitul

și timpul aduce la masă veșnicia.

Fiecare frunză este o velă rebelă

măritată cu vântul;

între crengile copacului

și covorul amintirilor,

pe marginea lacului,

nuntașii aplaudă dansul mirilor.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »