Când am învățat să scriu cu oameni

am început cu om mic de mână,

apoi om mare de tipar

și tot așa până la ultima literă-om.

De atunci trimit scrisori de dragoste lumii

cu slove de oameni,

și pentru că ei sunt schimbători

întotdeauna îmi răspunde Dumnezeu în locul lor.

România era o țară și a ajuns o colonie,

era a ei înseși și a ajuns a oricui

și-au luat oamenii drumul bejeniei

iar cei rămași calcă pământ străin.

Țara mea stă în genunchi, nu să se roage,

o ghilotină stă gata să cadă peste inima ei

și n-are piept unde să se ascundă,

o scorbură o învelește ca pe o străină.

Din pleavă și neghină coci cojile de pâini,

mănânci nespălată pe mâini,

umbli legată la ochi și cauți vindecări

la vraci și vrăjitori și deochi.

Rezemat într-un cot, țăranul își bate sacadat coasa;

îl aud îngerii și ies la seceriș.

Ne este dat a-i premia pe repetenți

căci mult prea multă vreme-am fost absenți

iar trupul ăstei țări s-a sfâșiat

cât am călcat în gropi și în păcat.

Vom dobândi doar ce ne merităm

nu-i vreme să jelim și să ne văietăm

de ce să nu fim cap și nu doar coadă?

aruncă-ți, țară, haina de corvoadă!

Când vom ieși din spini și din neghină?

în care zi lumină o să vină

ca noaptea de-ntuneric s-o sugrume

și să te strige, țara mea, pe nume?

Răspundem, eu și tu, răspundem toți:

“Atunci când vom scăpa de hoardele de hoți,

când vor pieri satrapii ăstei nații

și se vor naște alte generații”.

Recunosc toamna după pomii ei cu cercei,

după genele care-i clipesc des

așa încât să nu i se vadă lacrimile

ca niște picături de ploaie.

Recunosc vara după rochia ei înflorată,

după inima care-i bate în fructe,

după marea care adună soare

și muntele care întinde răcoare

și după concertul albinelor,

dulce ca mierea.

Recunosc primăvara,

cea dintre ultimii fulgi și primele flori,

după pomii înmiresați, atinși de fiori,

după ploile care-i curg pe obraji,

pe sâni, pe picioare și pe rădăcini.

Recunosc iarna după copii zglobii,

după bătrânii albiți de zăpezile ei,

după nopțile care-i dorm mai mult

și florile de gheață care zâmbesc mai puțin

și, mai ales, după aburul de cafea

cu arome de colinde.

Au uitat bătrânii să fie romantici?

tocmai ei, care au inventat romantismul?

Poate, pentru că sunt singuri;

atunci când vorbesc le răspunde ecoul,

dar atunci când tac nu mai răspunde nimeni.

Ați auzit de răscoala frunzelor

întărâtate de pribegia vântului?

și ele, ca omul, au viața scurtă;

la urmă se ofilesc, îngălbenesc, se ruginesc,

așteaptănd bruma de pensie

din care să plătească întrarea-n spitale

doar vântul le mai face respirație și intubație,

le adună în grămezi, peste care

o lume grăbită calcă din înmormântare în înmormântare

și, totuși, un pom din cer a crescut pe pământ

și frunzele sale nu cad niciodată;

ne-a altoit în ramurile lui și de atunci rodim veșnicie.

Când norii au rămas fără zăpezi

iernile i-au nins cu împrumut

până în vremea troienelor;

perdele de ceață cu vânt în prefață

sculptează palate de gheață

pe stânci de cleștar

mutând fulgii de nea în calendar.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »