Călătoream împreună cu lumina,
ea, cu viteza ei,
eu, cu viteza gândului;
din când în când ne opream
să ne așteptam unul pe altul
să vorbim de Acela
care ne-a făcut pe amândoi.

Atunci îngenuncheam împreună
și ne rugam, și, după fiecare rugăciune
El ni se arăta și vorbea cu noi așa cum vorbește
un tată cu pruncii lui.

Ne-a învățat să locuim unul în altul
și să iubim așa cum iubește El,
căci Numele Lui este dragoste.

Femeia este aceasta ființă gânditoare
care din cap și până în picioare
e floare.

Este acel suflet plăpând și blând
care locuiește în inimă
și adoarme în gând.

Ea este ceea ce a fost și ceea ce este
e șoaptă, balsam, fior
și poveste.

De la Dumnezeu, femeia e tainicul dar,
ascuns, protejat în lacună
și în estuar.

Femeia -acea ființă prin care se naște ființă-
este genunchiul smerit aplecat în rugăciune
și în credință.

Războiul a început:
se trage cu obuze de cuvinte
din tranșee rătăcite de minte;
în loc de adăpost de rugăciuni
se trage, in rafale, cu minciuni.

Zilele-și crapă crepusculul tulbure,
praful din drum e praful de pulbere,
împăciuitorii lumii se iau la gâlceavă,
în tratatele de pace se toarnă otravă.

Zilele senine s-au făcut șenile
strivind în lumină curcubeie fragile;
dacă înmuguresc stindarde timide de pace,
le zdernțuiesc furtuni de gheață opace.

Întotdeauna, soldații sunt nevinovații,
trimiși înainte să moară a doua oară:
o dată pentru dreptatea numită nebunie,
a doua oară, pentru lumea ce n-o să mai fie.

Dacă aripile norilor n-ar fi pline de ploi
ar mai zbura norii între soare și noi?
umbrele ar avea după ce se adăposti?
s-ar face punte înserarea între noapte și zi?

Ierburile s-ar mai înfrăți cu ghioceii?
și-ar număra imașurile oile și mieii?
nu ar înseta izvoarele după ape
și nu ar rugini pianul sub clape?

Dacă primul gând,
atunci când ne trezim
nu este pentru Dumnezeu
avem o problemă cu toată gândirea
și cu toată zidirea;

am fost împresurați și legați
de gânduri de teamă și frică,
de gând de risipă
și gardul vieții-i culcat la pământ
de ploaie, furtună, ninsoare și vânt;

dacă semințele cuvintelor
nu ne sunt rugăciuni,
degeaba semănăm în deșertăciuni
orice formă de vorbire
căci nu vom ști decât a bolborosi;

învață-ne, Doamne, cuvintele
prin care să vorbim cu Tine,
ne curăță Tu fântâna de suspine,
iar când ne ridicăm de pe genunchi
ia-ne în brațele Tale,
dezleagă-ne sacul de jale!

Credeam că suntem liberi
Că nu aveam cătușe,
În vreme ce în pumni
Aveam numai cenușă.

Credeam că alergam
Cu vânt bătând din față
Dar noi ne clătinam
Și lunecam pe gheață.

Credeam că ne culcăm
Pe pernă, liniștiți,
Dar adormeam pe mine
Trezindu-ne “muriți”.

Credeam ca vine ziua
Și zorii sunt aproape
Dar am călcat lumina
Aproape să se crape.

Credeam că-ncepem viața
Și nu are sfârșit
Dar am ajuns la capăt
Și nici nu am trăit.

Credeam că amăgirea
E doar un vis urât;
Întreaga omenire
În ea s-a pogorât.

Credeam că existăm
Și fără Dumnezeu….
Nebuni, nebuni, nebuni…
Așa am fost mereu.

Și umbrei i-e dor de un parc
Așa cum săgeții i-e dor de un arc;
Iubirea se dă de tot dăruirii
Cum ochiul e inima din pieptul privirii.

În miezuri, ce dulce e fructul,
Ca brațele mamei când leagănă pruncul;
Smerirea ce-o dăm pocăinței
E rodul din bobul credinței.

Cu brazde de fulgere, norii,
Cern ierni izgonindu-și cocorii;
Iar flăcarii-i foame de lemne
Cum vremuri din urmă trimitu-ne semne.

Cuvântu-i plecat în vacanță;
Dau muții examen restanță,
Pe margini și surzii se-adună…
O! Doamne! Ce lume nebună!

Ce fel de semnal de alarmă
Dau trâmbițe-n cuib de cazarmă?
Și cine deschide rastelul de arme
Plantonul de noapte când doarme?

Mahmură și beată, ea, lumea, n-aude
Cât zace bolnavă pe paiele-i ude;
Golit-a pocale din vinul mâniei
Și soarbe otravă din cupa urgiei.

Când sâni feciorelnici abia-i dau în pârg
Își vinde fecioara onoarea în târg;
Samsarii își zornăie, de zor, tinichele
Pe cozi de comete ard rugii de stele.

Luceferi adună luceferi momiți
Împroșcând pământul cu meteoriți;
Păstorul e-n mijlocul turmei de oi
E semn că, El, Domnul, rămâne cu noi.

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU

Nimic nu există fără Dumnezeu;
El a creat toate lucrurile,
prin puterea cuvântului Său,
cele văzute și cele nevăzute,
cerurile și oștirilor lui,
pământul, cu tot ce este pe el.

Nimic nu se poate fără Dumnezeu;
El are toată puterea și toată slava,
de aceea I se cuvine toată gloria
și toată adorarea, închinarea și mărirea.

Pe cei ce s-au răzvrătit i-a smerit,
pe cei care L-au părăsit
i-a lăsat în rătăcirea minții lor blestemate,
pe cei ce au păcătuit i-a iertat
atunci când s-au pocăit de nelegiuirea lor.

În zadar se întărâtă și se frământă popoarele;
dă în clocot o lume rătăcită și fără minte;
își sapă groapa și cade în ea,
se zbate între credință și tăgadă,
a uitat să se oprească să se roage
și să se smerească.

Seamănă vânt și culege furtună,
vorbește de pace și pace nu e,
piere din lipsă de cunoștință
și nimănui nu-i pasă,
pentru că nu crede în Cel ce este,
Cel ce era,Cel ce vine, Cel Atotputernic.

În ultima zi de perfectă creație,
din coasta lui Adam,
Dumnezeu a făurit acea făptură
numită femeie;
după acea minunată zi de grație
omul respiră inspirație.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »