Când seacă în crăpături izvoarele,
Când supraîncălzește soarele,
Când se usucă norii în tăciuni,
Nici chiar atunci nu spunem rugăciuni.

Când plouă cu zile prea scurte,
Când casa nu încape în curte,
Atunci înserarea începe
În vară cu iarna ei rece.

Când ia-nvelitori de vântoase
Durerea-ntre carne și oase,
Schelete, aproape uscate,
Irigă mușcate stricate.

Ciocane, căzând pe Ilaie,
Dantură de coase îndoaie;
Fecioarele-și vând măritișul,
Începe în zori secerișul.

Trec îngeri prin lanuri de grâne,
Mioare-s toate în stâne;
O voce, cu duhul blândeții
Ne strigă pe nume din cartea vieții.

Au întârziat diminețile să-și spele cețile,
cocoșii au răgușit și nu le-au trezit;
un flutur trecut prin clepsidră
aproape ajunge omidă.

Au întârziat păsările călătoare să plece
în țările calde, din țara cea rece;
acum zgribulesc pe crengi congelate
cu aripi legate la spate.

Au întârziat soldații să încheie războiul,
albinele n-au unde să își cazeze roiul;
prin lume trec furtuni polarizate
căci nu-i sunt florile polenizate.

Deja a-ntârziat sfârșitul lumii,
în urdinișuri năvălesc tăunii;
se prelungește lumea cu veșnicia,
cât să lucrăm grădina Edenului, și via.

Ce vânt dezlănțuit îi scrie
Furtunii carte, cu urgie?
Cu câte litere de fulger
Mulge tornadele din uger?

Prin care ochiuri de fereastră
Strecoară-se lumină castă
Când nopțile își fac jaloane
Trăgând peste pământ obloane?

Cum să ajungi în dimineață
Când nici nu te-ai schimbat la față
Atunci când El, Învățătorul
Destupă în lumini izvorul ?

O! Doamne! Dă înțelepciune!
Revarsă pace peste lume!
Întind-Ți mâna și ne scapă
Și vino iar călcând pe apă.

Războaiele sapă răzoare
Și șanțuri cu gloanțe trasoare;
Dau ierni înghețate să ningă
Artere întinse de chingă.

Conducte de sânge, crăpate,
Deșartă globule uscate
În trupuri atât de firave
Cu oase aproape concave.

În trupuri făcute felii
Albinele fac terapii:
Le toarnă-n casete de faguri,
Apoi le-nfășoară în steaguri.

Oceanul își flutură-n larg
Un vânt înălțat pe catarg;
Când valul lovește în deal
E semn că ajunge la mal.

E semn că și omul se scoală
Din patul cu gratii de boală;
Se-mbracă, se roagă, se spală
Și, poate, se duce la școală.

Ni-s rafturile vieții pline de hârtii,
hârtii de vânt îngălbenit,
de timp ce-a nu se scurge în clepsidre
și de pământ în așteptare de-a fi sădit
într-un răsad de cer udat de soare.

În răgazul de timp ce-l avem de trăit
Să iubim, să iubim, pân’ la plus infinit,
Să-L iubim pe Acel ce Se-mparte în toate
Să iubim pe acei ce ni-s soră și frate.

Să-i iubim pe copii căci sunt îngeri cuminți,
Pe bătrânii ce trec, să-i iubim pe părinți;
Să iubim într-o floare și parfum și culoare,
Să vărsăm ne-ncetat, peste oameni, iertare.

Să aprindem lumina dintr-o rază de soare,
Și să facem balsam din grilaj de-nchisoare;
Să îi strângem la piept pe acei care plâng
Și să frângem iubire pentru-acei ce se frâng.

Pe cântare de cruce, cu Hristos măsurând,
Să-mbrăcăm pe sărac, să-l hrănim pe flămând,
Pe cel făr-adăpost să-l primim în iatac,
Să-ascultăm ce vorbesc și când buzele tac.

Să fim buni, căci cu noi Dumnezeu este bun,
Să fim nou răsărit pentru-acei ce apun;
În răgazul de timp ce-a rămas din ce-a fost,
Vindecând și iubind, să umblăm cu Hristos!

Mai bine sărac, în case de lut,
decât în palate ce nu stau sub scut;
mai bine sărman cu trupul în boală
decât îmbuibat cu inima goală.

Mai bine pierdut de-o lume pierdută
decât într-o lume și surdă și mută;
mai bine-n dureri, mai bine-n suspine,
dar nu aliat cu hoarde păgâne.

Cu apă puțină, cu rații de pâine,
dar nu cu răpirea nădejdii de mâine;
și nici fără jugul în care m-a pus
alături de El, chiar DomnuI Ius.

Mai bine ostașul înscris la o oaste
a Celui strâpuns cu sulița-n coaste;
chiar dacă în lut îmi fac locuință
mă scoate din groapă și-mi dă biruință.

Roșu de steag, de sânge și de maci,
de soare-n răsărit și în apus;
verde-ncolțit și verde înfrunzit,
albastru de marin și de cer senin.

Galben de spicul grânelor,
galben de rasă de popor;
alb pur în rochii de mirese,
nori albi, ca fețele de mese.

Negru în adunări de doliu,
ca îngâmfarea din orgoliu;
maro, turnat în cenușiu
din anotimp ploios, târziu.

Culori de soare și de lună,
de vreme rea și vreme bună,
culori de tu, culori de eu,
în rogvaiv de curcubeu.

Culoare de cuptor de pită,
de inimă îndrăgostită;
culori de ploi cu stropi de ace…
o! Doamne! Lasă-n lume pace!

Dacă ar fi să trăiești mai multe vieți
Fără vreuna s-o repeți,
Ce ai schimba în miezul lor
Tu, omule, care mereu ești schimbător?

Și dacă le-ai putea lungi
Oricând, oricât tu ai dori
Pe fiecare viață-n parte
Ce ai sădi în ele toate?

La urmă, când le-ai aduna,
Te-ai îndura a le schimba
Pe toate, strânse împreună,
Cu dragostea din vestea bună?

Ai da întregul infinit
Pentru Acel ce, răstignit,
Ți-ar mătura viețile toate
Dându-ți în schimb eternitate?

Pătrunde-ai tainele ascunse
În cerurile nepătruns,
Apoi, viețile le-ai duce
Să le predai, în deal, la cruce?

Aș vrea să poți răspunde “Da”
‘Nainte de-a te întreba:
“E-adevărat, orice s-ar spune
Că viața-i doar deșertăciune”

Că-i numai goană după vânt?
Că suntem umbre pe pământ?
Că nu-i decât o fericire:
A fi mireasă lângă Mire.

Un om a pornit în lume fără inimă;
degeaba flori, fără inimă era orb,
degeaba șoapte de vânt și concert de natură,
fără inimă era surd.

Când a întâlnit dragostea
nu a avut unde o pune,
când lumea întreagă plângea
el nu avea lacrimi.

Pentru că nu avea inimă
în sângele lui vapoarele nu au găsit port
și câmpiile au devenit stepe,
iar pădurile, jungle, apoi deșert.

Dar într-o zi, Dumnezeu a luat o piatră,
a despietrit-o, i-a făcut din ea o inimă;
de atunci, omului acela i-au crescut aripi
și, la porunca lui Dumnezeu,
împletește din lumină curcubeu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »