Ce ar fi ca lumea asta plecată în pribegie
să se întoarcă spășită acasă?
De ce să mai rătăcească prin pustiul deșertului?
De ce să se târască goală și dezbrăcată
de la o poartă închisă spre poartă stricată?

Cum de nu vede și cum de nu aude
că dănțuiește despuiată în bâlci de deșertăciune?
I se văd coastele și cu părul răvășit
aduce a început de sfârșit,
iar genunchii-i zdrobiți îi sunt ofiliți
nu de îngenuncheat, ci de- mpiedicat
ca a omului beat.

Dacă și-a uitat cumva calea de întoarcere
să-l întrebe pe fiul risipitor
-cel care, flămând, paște porcii printre roșcove-
El îi va spune care este drumul întoarcerii acasă
către Tata;
El așteaptă în poartă și iartă rătăcirile.
Își mărită fiica rătăcită cu Mesia, Mirele.

Fără Domnul Isus avem termen redus,
Expirări într-un trup unde crengile rup
Pomul vieții din noi și atunci suntem goi
Ca Adam și ca Eva fiindcă arsă e seva.

Dar la cruce mă sui. Seva sângelui Lui
Ne aduce la viață și ne schimbă la față
Căci ne-a scos din robie, ne-a trecut prin pustie,
De-atunci ape curate ne fac soră și frate.

Ni-i dat a viețui printre ciudații ăstei lumi;
unii se cred a fi stăpâni peste vremurile lor
și nu-s decât cumpene de umbre
între un răsărit și un apus de soare.

Alții, vascularizați de sânge otrăvit,
nu încap de semenii lor, pentru că
nu se încap în ei înșiși
de atâta bolnavă infatuare.

Viețuim printre hidre cu chipuri umanoide;
teritoriile lor sunt deja cotropite,
viețile deja ofilite și expirate
în matrițe în termen redus în care s-au pus.

De o parte și de alta a curgerii timpului
vremelnica a săpat în albiile deșertăciunii,
deșertând oasele ciudaților
în valea umbrei morții.

Da. Viețuim printre ciudații ăstei lumi
care se duc și vin val după val;
și, totuși, din loc în loc mai întâlnim
oameni care au luat chipul lui Dumnezeu…

Ei se roagă în duh și în adevăr,
coboară de pe muntele Sinai,
cu legea lui Dumnezeu, să o pună în inimi de carne…
și poate că nu se vor mai naște pe pământ nefilimi.

Știu că nu am fost un sfânt
dar dacă am ajuns
locuit de Dumnezeu
îmi e de ajuns.

Știu că eu, un păcătos,
nu mă puteam apropia de El,
dar Și-a zidit o casă de rugăciuni
pe pământ
în care m-a primit.

Știu că cine vine la El
nu va fi scos afară
ci, împreună cu El
va birui lumea.

Știu că vine o zi
când El se va întoarce
să-Și ia mireasa acasă
și va fi nuntă în cer.

Dacă asemenea unui ceas deșteptător
ai putea, omule, fixa vremea plecării din lume
oare nu ți-ai duce ceasul
la ceasornicarul timpului
să-i facă ceva, ceva care să-l întârzie
măcar și câteva secunde?

Atunci când suntem mințiți
ni se vând umbre
țintuite în pereții spoiți de mucegai și amestecate
în vâltoarea deșertăciunii.

Atunci când dreptatea o împart
cei mai nedrepți dintre oameni
ni se vând umbre pe arginții
cu urme de sărut de vânzător.

Atunci când adevărul se împarte
cu ocaua înșelătorilor,
ni se vând umbre printre zăbrele, pe mărunțișul de praf
spulberat de vântul deșertului.

Atunci când Cartea vieții
este sigilată de minți bolnave,
ni se vând umbre de demoni
până când Mielul lui Dumnezeu
îi va rupe cele șapte peceți
înainte de Apocalipsă.

Nu am învățat să vorbim cu Dumnezeu
pentru că nu am ascultat vocea Lui
ci pe cea a lumii damnate
care ne vorbea prin gură de moarte.

De aceea Cuvântul S-a făcut trup
și ne-a învățat cui și cum să ne rugăm;
eram mulți și eram muți,
aveam ochi și eram orbi,
eram surzi până ne-a vindecat
de neascultare și de păcat.

E vremea să vorbim cu Dumnezeu, zicând:
vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!

Cele lumi ce rămân în noroiul din lume
În curând se vor scurge în oceanul de spume;
Ridicând brațe reci către îngeri apteri
S-or trezi prea târziu că n-ajung nicăieri.

Cele lumi ce mereu sunt pe prag să distrugă
Nu au tihnă și pace, ci mereu sunt pe fugă;
Fug de propria umbră, cu obida în spate,
Și-alergarea se-afundă într-un iaz de păcate.

Nu au punct de plecare, nu au capăt de drum
Și vâslesc a pierzare înecate în fum;
În deșert își înalță iarăși turn Babilon
Iaz de foc le străbat înspre Armaghedon.

Nu disper. Mă mai rog, și te roagă cu mine
Dacă inima bate cu durere și-n tine;
Cel ce-ndoaie genunchii de sub inimi smerite
Încă poate să-nmoaie orice lumi împietrite.

Să construim adevărul din cuvinte!
în temelie să fie Cuvântul
care a fost de la început,
apoi pe el vom pune
cuvintele de înțelepciune
și cele care se smeresc,
pe cele care iubesc,
cuvinte care tac și fac.

Avem nevoie de cuvinte
care să mângâie și cuvinte pâlnie
prin care să curgă clepsidra timpului
cu învățăturile lui bune;
avem nevoie de cuvinte-cărbune
care să ardă buzele mincinoase, până la oase.

Să punem în zidire cuvinte mărturii,
cuvinte care poruncește furtunilor să tacă
și apei să se prefacă în vin,
cele care tămăduiesc până și leproșii
și despică în două mările roșii.

În ferestre vom pune cuvinte care fac lumină
și pe cele de ascultare
de marea trimitere și marea chemare,
cuvintele prorocite și împlinite
și niciodată cuvinte ciobite și cuvinte cioplite.

În poarta întrării să punem cuvintele binecuvântării,
iar la poarta de ieșire, cuvinte de mireasă și mire,
din cea mai înaltă iubire
între Fiul omului și omul devenit fiu de Dumnezeu.

La urmă, în față va merge Păstorul;
El trage zăvorul să intre,
și El, și a Sale cuvinte;
apoi se așează în odaia de sus la cină
și-n casă se face lumină.

Să zidim adevărul pe stâncă
din cuvinte sub formă de inimă și rugăciuni,
începând din genuni,
așa cum Dumnezeu a zidit cerurile și pământul
pentru că la început a fost Cuvântul.

Din ce-am furat vieții să-i dăm înapoi
Sacii inimii atunci când ajung goi
Și timpul pierdut topit în vulcani
Încremenit în canion de ani.

Din câte nimicuri făcut-am stindard,
Să facem un foc în care se ard
Păcate și resturi de vieți
În spini încâlciți de scaieți.

Cântare cu care făcuserăm troc
La jocuri de zar și noroc
Am pus în abis de Șeol
Când Domnul mă cheamă să nu mai fiu gol.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »