Nu-i timp să fie timp de alte timpuri;
prea le-am risipit pe cele care au fost,
prea le-am ars pe rug când au vorbit,
am fost închizitoirii legiferați
de propriile noastre legi nedrepte.

La ce să ne așteptăm?
am ajuns atât de jos încât
mai jos nu poate fi decât iadul;
cei vinovați să închidă porțile iadului,
cu ei înlăuntru.

Dacă se trage linie pe sub lume
și nimeni nu Îl are în el pe Hristos
suma ei este nulă.

Dacă fiecare om este în Hristos
suma adunării lor atinge infinitul
și umple universul.

Se frământă oceanele și mările
și corăbiile își descălță velele
și le împăturesc precum țăranii obielele.

Se frământă norii și cerul
înfiorând în măruntaie eterul
și trag în potopuri cu fulgere
cum ar trage mulgătorii de ugere.

În albii de râuri se nasc frământări
iar pietrele-aprind lumânări
să afle izvorul vărsarea
când tot mai departe e marea.

Ce mari frământări își clatină vântul
schimbându-și în scorburi veșmântul
când piaptăn cu dinții de nuri
și-l trece prin păr de păduri.

Deserturi, în zbaterea lumii învinse
adună în dune nisipuri încinse;
frământă pământul vârtej de tornade
căci inima lumii încinse îl arde.

Dar cel mai puternic frâmântă păcatul
înaltul și-adâncul, lungimea și latul;
de-aceea furtuna se stinge-n iubire,
în duh de blândețe și duh de smerire

De-aceea, prin sânge și jertfă de Miel,
în inimi curate furtunile pier,
și-atunci infinitul cu cerul senin
va pune pe masă și pâine și vin.

Mi-e dor de izvoare cu apele vii,
Când ele țâșnesc din coapsă de stâncă,
Mi-e foame de mana culeasă-n pustii,
De drum pe sub marea adâncă.

Mi-e dor de un Moise și rugul aprins,
De legea săpată în table de piatră
Mi-e dor de chivotul de îngeri atins
Trecând Iordanul când fiarele latră.

Ajungă Iona la porți de Ninive
Iar chitul flămând să nu-l mai înghită
Corăbii pierdute pe mări, în derive
S-ajungă la mare-mblânzită.

Mi-e dor să văd șchiopii că umblă,
Pe surd să îi știu că aude,
În stâlpul de nor fie umbră,
Iar roua sărute cu buzele-i ude.

Tânjesc după mersul pe mări întărite
Și după năvodul cu pește prea plin
Tânjesc să împart din coșuri cu pite
Iar mana din cer, paharul cu vin.

Mi-e dor de pești și de pâini înmulțite
Când gloata de oameni e iarăși flămândă,
Să tacă furtuna de mări răzvrătite,
Să tremure demoni sub umbre la pândă.

Împart vindecări din predici pe munte
Și vin în carafe la nunta din Cana
Aș vrea curcubeul să facă o punte,
Păstori, cât și îngeri, să cânte osana.

Las ușa deschisă odăii de sus
Căci vinul și pâinea-s pe masă;
La cina de taină se-așează Isus
Și-Și cheamă copii acasă.

Eu urc Dolorosa pe trepte-asudate,
Miroase a bici și coroană de spini;
Tâlhari osândiți duc crucea în spate
Iar crucile noastre le poart-un străin.

Sub lespezi, morminte îngroape doar moarte,
Satana e prins și-n lanțuri legat
Iar piatra pieirii s-a dat la o parte
Și oamenii cântă: “Hristos a-nviat”!

Râvnim după veșnicie
și pentru asta vom cheltui
doar un crâmpei de vremelnicie;
infinit a cheltuit Fiul lui Dumnezeu
plătind cu viața Lui
pentru toate viețile noastre.

Nu vom risipi plata cu sânge
numai dacă suntem nebuni;
putem fi toți înțelepți,
fii ai luminii, și frați cu lumina lumii care a biruit întunericul.

Aceia care se cred stăpâni peste oameni,
dacă ar putea, ar felia până și aerul
și l-ar impozita, pentru că, nu-așa,
tu respiri, omule.

Ar pune impozit pe ploi și, inventariind,
ar pune impozit pe lacrimi
și pe anii pe care tu, omule, ți-i numeri
mestecând lacrimile.

Niciodată nu vor putea pune impozit pe lumină
și nici pe suflet
pentru că ni le-a dat Dumnezeu
și numai Lui îi aparțin.

Aceia care se cred a fi stăpâni peste oameni
ajung a fi sclavii propriei lor robii
pentru că Stăpân este doar
unul singur, Dumnezeu.

Zadarnic este a ne zbate
pentru a obține totul
și la sfârșit să te alegi
cu mai puțin decât nimic.

Dacă Îl vom avea pe Dumnezeu
-care este totul-
atunci nimicul din viețile noastre
va fi inundat
de comoara și sensul existenței
care nu vor mai avea sfârșit.

Eu dacă plec din țară mea nu pot trăi
Căci rădăcinile au prins pământul a-l iubi;
Izvoarele care-i țâșnesc din stânci perene
M-adapă și mă liniștesc și-mi curg prin vene.

Deasupra creștetului meu se despletește
Lumina într-un curcubeu ce mă iubește;
De ce-aș pleca după himere îndepărtate
Îl am pe Domnu-n țara mea, și-mi dă de toate.

Îmi pune aer în plămâni și, când respir,
Miroase țara a parfum de trandafir;
Și dacă plâng și eu ca voi tot port făclia
Căci lacrimile îmi sunt ploi ce-i udă glia.

Și nu tânjesc după averi, n-am trebuință
Mă rog să-mi facă țara roade de credință;
Și mă mai rog și pentru tine, drag român
S-ajungi a fi în țara ta din nou stăpân.

Eu spun că Dumnezeu îmi vorbește
și știu că nu mă credeți;
Îl vor auzi acei care își vor face timp să-L asculte.

Până atunci suntem cotropiți
de timpuri-netimpuri,
care ne fură viața și bucuria,
plătind cu amăgire deșartă
rătăciri prin locuri în care
doar roșcovele mai hrănesc risipirea.

În orice loc al pierzării am fi
mai este un drum către Cel care vorbește;
niciodată nu-i totul pierdut
atâta vreme cât încă exiști;
poarta iertării e încă deschisă,
Cuvântul întrupat încă se roagă
să fim iertați că nu știm ce facem.

El vorbește tuturor;
cine are urechi de auzit să asculte
și abia atunci vom deveni oameni
după chipul și asemănarea Lui.

Vorbește,Doamne,
căci Robul Tău ascultă!

-Ce faci tu, vântule, în pădure?
-Număr frunzele de pe oasele copacilor,
apoi le țes într-un covor pastelat
și odihnesc umbrele la răcoare
înainte de a le acoperi cu plapuma nopții.

-De unde vii și unde pleci de nimeni nu te vede
și nici nu te poate cuprinde ori prinde?
-Eu sunt respirația pământului
și asemeni respirației tale, omule,
când toate dorm, mă curg prin alveolele lumii
ca mâine să fie o nouă zi.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »