Învelește-te iarnă cu mantia-ți albă,
Ieși în mijlocul ulițelor
Și joacă-te cu pruncii!
Spune povești la gura sobei
Și celor ce au fost odată copii.

Leagă cerul cu sacii de omăt
Și povestește de întinderile polare
Până adorm stelele
În cuib de constelații îndepărtate

Tușește încet să nu trezești visele,
Apucă-te și mătură pe afară zăpada,
Apoi, vino lângă noi să bem împreună
O ceașcă fierbinte de ceai.

Dacă într-un punct timpul s-ar opri
Lumea nu ar fi lume într-o zi;
Ar fi, pe hârtie, doar fotografie
Și-n mijlocul ei: inima nevie,
Nicidecum smerită, sigur, împietrită.

Vânt nu ar sufla, nori nu s-ar mișca,
Ploi s-ar deșira și nu s-ar ruga;
Pe cărări de pâre, fulgere fac dâre
Din harfa de sunet spre capăt de tunet.

Până și lumina și-ar tăia tulpina
De vise rebele și de crengi cu stele;
Numai vremea bună șterge de pe lună
Praful fulguit de cer obosit.

Cascade de ape uită să mai sape
Cu lopeți de stropi gropile din gropi;
Fântânile-adânci ar scurma pe brânci
Cu limbi ascuțite izvoare prăjite.

S-ar vinde cătușe la prețuri reduse
Și ca bonus : mâini, ce-au împărțit pâini;
Frunzele de umbre ar prinde să umble
Cucerind tulpină prin văi de rășină,

Rătăcind copaci de părinți și frați,
Înmuind în sânge lacrima ce plânge
Și eliberând ascunziș din gând,
Destupând din paie oceane de ploaie.

Dacă s-ar opri timpul ar muri,
Viețile s-ar stoarce și nu s-ar întoarce
La oameni să intre în corturi prea sfinte
Și dumnezeiești, prin trupuri cerești.

Teo M.

Umbrelor obosite
Au început să le cadă frunzele veștejite;
La fiecare scuturare, frunzele umbrelor
Se ridicau în picioare, a ascultare
Și a uitare.

În semn de-ndurare, umbra omului
A-ngenuncheat lângă umbra pomului,
A iertare.

De cât alergăm am uitat să umblăm
desculți, cu picioarele goale,
prin iarbă prin rouă,
sub lună plină și sub lună nouă

Nu avem timp pentru vreme
s-o trezim mai târziu,
s-o culcăm mai devreme,
nu avem timp unii pentru alții
și alții pentru unii,
suntem parcă mereu în mijlocul furtunii

Nu privim liniștiți la o floare,
la o frunză, de când se naște și până moare,
nu știm să ne oprim, uităm să vorbim
încet și în șoapte;
mereu ne culcăm,
mereu ne trezim din noapte în noapte

Uităm să trăim, uităm să iubim
prea mult ocupați, prea mult înșelați
uităm de părinți, de prunci și de frați,
uităm că uităm să fim oameni buni
și nu-ngenunchem, că prea am uitat
a spune rugăciuni

Pentru fiecare răsărit de soare
nu am mulțumit, cum nici pentru-ndurare,
apusul am uitat să-l privim
și copleșiți de gânduri, nu gândim

Întotdeauna, parcă prea târziu
-de ce? nu stiu,-
alunecăm și nu ne ridicăm;
dintr-un afund de heleșteu
strigăm abia atunci la Dumnezeu,
și tu și eu.

Am văzut scânteile zburând
și n-aveau aripi,
de aceea au murit;
am văzut meteoriții arzând
dar nu aveau inimă,
de aceea s-au făcut scrum.

Am văzut stelele îndepărtate
și erau seci,
de aceea au rămas nemăritate
și reci
omul a vrut și el să vorbească
dar a rămas mut
căci nu a știut să se spovedească
de omul pierdut..

Am văzut că nu văd
și m-am cutremurat
până când am căzut în genunchi
și m-am rugat.

În țara mea ierarhiile au fost răsturnate,
Valorilor li s-au împroșcat cu noroi valorile
Armatei i s-au confiscat patriotismul și puștile
Iar mediocritatea ne conduce destinele.

Dreptatea se măsoară cu cântare stricate,
Acei care ne cârmuiesc direcțiile
Trag fiecare în părți diferite, sfâșiindu-ne
Iar rănile le cicatrizează doar trecerea timpului
Și mila Lui Dumnezeu

Bogăția totală a țării mele este constantă:
Marea ei parte, pentru foarte puțini
Și firmiturile puține, pentru cei mulți,
Iar sărăcia ne aparține toată, nouă, celor trudiți.

Mereu de vânzare în talciocuri murdare
Mereu înapoi când ceilalți o iau înainte
Neapărată de ea însăși când ea se atacă
Înecată în propria sete de apă.

Prin mila lui Dumnezeu a rămas sferdit de întreagă,
Gângavă în vorbire în mijloc de gâlceavă,
Bolnavă de friguri de frică la pândă,
Arzândă sub febre în ierni de osândă.

E tare trist că și-a pierdut punctele cardinale
Și pare a se orienta doar după ecou
Are nevoie țara mea de pocăință ,
De iertare și credință
Și, precum creștinul, și ea,
să se nască din nou.

Unora li se pare povestea țării mele o fabulație
Și uită că ei înșiși au uitat-o sub ocupație;
Eu unul cred din suflet în dreptatea divină;
Sunt sigur că vine o zi când ea o să vină.

Când sărută buzele se clatină frunzele
Când mângâie “mânurile” ne colindă gândurile
Se spală cerul pe față și zăpezile îngheață
Dar la piept de-mbrățișare este binecuvântare.

Într-o lacrimă fierbinte sufletele pun cuvinte
Iar prin vorbele șoptite se fac inimi auzite;
Pe aripă de zefir, tu respiri și eu respir
Vorba blândă și cea bună pun zăgazuri în furtună.

Omul care s-a născut are doar un început
Cei născuți din nou sunt vii și în drum spre veșnicii
Iar de la potop încoace iese omul din găoace
Când în cerc de curcubeu îi vorbește Dumnezeu.

Albastrul tăiat de o dâră albă
a adus furtună
și în cele din urmă a fost cucerit de cerneri
în gri și cerneri în ceață și scurgeri de fum

Albastrul a fost tăiat de o dâră roșie
și a venit înserarea, apusul albastrului
și alunecarea lui în întuneric unde s-a ascuns
pentru că trebuia să lucească stelele

Verdele a fost tăiat de ruginiu și a năpădit toamna
cu toate culorile și cu toate roadele ei;
Albul a fost tăiat de aripi migratoare
și ni s-au dus departe păsările călătoare

Galbenul a fost tăiat de secerătoare
și avem pe masă pâine hrănitoare

Întunericul a fost tăiat de lumină
fără milă, prin cuvântul adevărului
și cu sabia dreptății
pe câmpia din centrul libertății

Adam a fost tăiat de Dumnezeu
pentru a avea cealaltă parte a eului lui
și pentru a ajunge lumea terminată sub arc de curcubeu.

Duhul Tatălui a tăiat inima omului
cu rană sub formă de cruce;
din rană se naște omul din nou, plângând,
cu moartea pe moarte călcând.

Picioare de spin, din tărâm străin
Un mâine, postum, scândură de fum
O prea arzătoare ploaie de pe soare
Ruguri mari aprinse de zăpezi neninse.

Munți căzuți în gropi, “călăuzi” miopi
Colinde rostite la uși părăsite
Infinit îngust, sare fără gust,
Resturi de planete pe cozi de comete.

Puncte cardinale în largi pijamale,
Puncte paralele strânse sub bretele;
Între est și vest, axă de incest
Între nord și sud, curcubeul ud

Cioburi de atom între om și om
Veșnicii mușcate și nemestecate
Recolta de stele scrâșnet de măsele
Mielul mut -ofrandă-, nuntă la comandă.

Valuri fără apă, pământ fără sapă
Ochi fără vedere, pagubă-n avere
Vremuri despuiate, uși neîncuiate
Visuri fără vise, ușile închise

Rădăcini de ploi, bocet de cimpoi
Lupii în ocol, plinul plin de gol
Golul gol de plin, râsul în suspin
Colindul, colind, îngerii venind.

Tânăr și bătrân, slugă și stăpân,
Sătul și flămând într-un singur rând;
Semne de eclipsă din apocalipsă,
Vreme de trezire pentru nemurire.

Un veac mincinos, vreme de Hristos
Oile în turmă, trâmbița din urmă,
Ultima strigare de eliberare
Carte de citire pentru omenire.

În libertatea arestată,
În porți de fier, iarăși vor bate
Războaiele neterminate

În zilele eliberării
Deschideți porțile iertării,
Plângeți și voi în Ghetsimani
Și fiți din nou oameni umani!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »