Numai zăpezile
își dăltuiesc sărutul în fulgi
cuibăriți pe pământ
și înveliți cu mantii de vânt.

Numai zăpezile sărută rece
de teamă a nu se topi
peste torenți, spre văi adânci,
din descendenți de colți de stânci.

Furați de soare în aburi care
vor dăltui în altă zi în scăldătoare:
alte săruturi, noi începuturi,
alți fulgi de nea în pijama;

vor da să cearnă
-vânzând povești-
neomenești
în seri de iarnă
dumnezeiești.

Am auzit pădurea suspinând
Când s-a pieptănat cu piaptăn de vânt

Niște păsări călătoare
S-au oprit la șezătoare
Ca o ceată în colind,
Nu știu ce sporovăind.

Niște umbre alungite
Operau frunze rănite
Când cohorte de gângănii
Se-nchină făcând mătănii.

Trunchiuri de copaci mai drepte
Și-au pus coroană pe trepte,
Cele strâmbe și-ncâlcite
Fac mutre schimonosite.

Crengi cu veșminte de gală
Fluieră a hoinăreală
Iar crengile mai uscate
Și-au luat poveri în spate.

Creaturi cu sacii goi
Se-adună la mușuroi
Și ca la un semnal de goarnă
Spun povestea despre iarnă.

Lângă rădăcini cu gheare
Se hârjonesc niște fiare,
Miroase cumva a sânge,
Parc-ar vrea să se mănânce.

Dar se face brusc o pace,
Până ce și vântul tace:
Sub arcuș-rază-de-soare
Cântă o privighetoare.

Când vă despart apele
Turnați cerneala din călimară în mare
Și cei de peste ape
Vor citi scrisorile voastre
Amprentate de valuri.

Unindu-ne în jurul unei nații
Am dobândit un colț de pământ
De care am avut și nu am avut grijă;
L-am udat cu sânge dar l-am și părăsit
L-am lucrat dar l-am și lăsat în paragină
L-am și iubit dar l-am și vândut
Sau l-am lăsat furat și secătuit

El ne-a înfiat ne-a hrănit și ne-a adăpat,
Noi l-am otrăvit și l-am nesocotit
Ori l-am prețuit pe aproape nimic;
În pământul acesta ne-om îngropa
Și dacă-l vom avea,din el vom învia.

Unindu-ne în jurul lui Hristos
Vom dobândi nu un pământ
Ci un întreg univers
Ca stăpâni deplini, ca fii așteptați,
Ca întorși la Tatăl din drumul vremelnic
De pe pământul acesta,
Încă al meu și încă al tău.

“Ce e cu plopii aceștia întinși pe pământ?”
Întreabă omul de afară pe omul dinlăuntru;
“Acelea sunt umbrele lor”
Primi răspunsul omul de afară
“Dacă vrei să vezi plopii,
Și nu umbrele lor,
Privește-i uitându-te în sus,
Către cer, de aici din interior,
De lângă inimă”,
Mai adăugă omul dinăuntru.

Și inima în scurta ei viață
Tânjește după-o inimă a ei;
Nu va purta un văl cernit pe față
Cât timp va paște turmele de miei.

Va inunda în valea fericirii
Lumina-aceea pur dumnezeiască
Și-n rugăciuni, prin vorbele iubirii,
Se va topi, ca lumea să renască.

Învăț prin ea trăirea de-a trăi
Din prima până-n cea din urmă zi;
Voi arde pentru oameni chiar dacă mă pârăsc
Îi voi iubi. Ce dacă mă urăsc?

Când ninge cu raze, în gropi răsar oaze,
În piept de deșert muntele nu-i sterp
Și din stânca-i seacă va țâșni
cu apă
Iar pe creasta-i ‘naltă ceru-și face baltă.

Fiecare rază ne va sta de pază
Între-nstrăinare și eliberare
De la spin și scai la-ntoarceri în Rai
Pe drumul ce duce în cer pe la cruce.

În noi, fiecare, raze în picioare
Mai fac rugăciuni pentru-ngropăciuni
Apoi, în tăcere, așteaptă-nviere
Când va fi să vină lumină divină.

S-a răspândit un zvon
cum că umbrele au înfrunzit;
și oamenii s-au mirat;
“sunt ale noastre” s-au grăbit unii să spună
“căci noi le-am semănat
și le-am săpat și le-am udat”

“ba ale noastre”, au zis alții,
“că uite, sunt pe pământurile
care ne aparțin”,
iar alții strigau că sunt ale lor,
că ei le-ar fi văzut mai întâi.

a trecut pe acolo un înțelept
și văzându-i pe oameni tulburați
a zis așa:
“nu! umbrele nu înfrunzesc niciodată;
acelea sunt niște semne
că așa înfrunzește furtuna”.

Învelește-te iarnă cu mantia-ți albă,
Ieși în mijlocul ulițelor
Și joacă-te cu pruncii!
Spune povești la gura sobei
Și celor ce au fost odată copii.

Leagă cerul cu sacii de omăt
Și povestește de întinderile polare
Până adorm stelele
În cuib de constelații îndepărtate

Tușește încet să nu trezești visele,
Apucă-te și mătură pe afară zăpada,
Apoi, vino lângă noi să bem împreună
O ceașcă fierbinte de ceai.

Cum să măsori distanța între două tăceri
când niciodată tăcerile
nu stau la locul lor?

Cum să întorci și celălalt obraz
când obrazul se ferește
purtând în fiecare zi
o altă mască?

Cum să cântărești sufletul
pentru vânzare
când nu-i al tău și nu se înstrăinează?

Doar zborul se sprijină pe aer
și respirație ,
vorbind între ele cu cer,
cu pace și creație.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »