O rândunică
s-a întors din ţările calde
doar cu o aripă…

cealaltă
opreşte zborul de corb
către omul surd
şi către omul orb.

în dâra lăsată de aripa ruptă
și îngeri și demoni
strâng oameni la luptă.

Vă las,
mă-nrolez în luptă și eu
de partea luminii-culori-curcubeu.

De drag de adevăr: eu cred
că partidele nu ar trebui
să se numească simplu “partide”
ci “partide de vânătoare”;

Domeniul lor de vânat îl vor numi
cu emfază “patrie”
și pentru patrie
trebuie ca cineva să moară,
nu-i așa?

Organizați în stăpâni și hăitași,
asmuțind câinii de pradă,
te vor abate, pe tine,
omule de rând,
în fapt doar un animal superior,
mereu în bătaia puștilor lor.

Și dacă fugi, ce?
capcanele minciunilor tot te ajung
și habitatul tău sărăcăcios
va fi să fie trofeu victorios
pe un perete de țară confiscată,
alături de coarne de cerb
pe cale de dispariție.

Și munții plâng, nu-i așa?
Plâng cu lacrimi reci;
Zemuind din ochiul de sub stâncă
Povestesc pietrelor de pe firul văii
Cum că și munții au inimă,
O inimă de aur.

Și munții plâng, plâng după câmpii;
Oricât își doresc, niciodată nu se întâlnesc;
Dar se întâlnesc: lacrima izvorului
Cu așternutul câmpiei din inima dorului.

Ghețarii și-au luat concedii de iarnă
în mijloc de ape de ocean;
înotau cu nasul pe sus
pândind vapoare în termen redus.

În noaptea în care s-au întâlnit
visele s-au anulat;
plumbii semnalului de alarmă
atârnau rupți
asemeni unui clopot fără limbă
peste o stranie tăcere.

Nu durerile ne doboară, nu ele omoară,
ci, tocmai aceea că nu ne dor
durererile semenilor noștri,
măcar acea parte care dă peste margini
și apasă peste colțuri de inimi,
strivindu-le între ochii închiși
și spatele noastre întoarse.

Deșertule,
dacă ți-aș lua pustiul dăruindu-ți apă,
ai pune mâna pe sapă
să îți îngropi sicriul?

Furtună,
dacă ți-aș lua vântul
dându-ți vremea bună,
ai mai răscoli pământul
ca o nebună?

Ție, iarnă,
dacă ți-aș săruta
fulgii de nea
ai avea curaj să nu te topești
peste inima mea,
și să n-o cotropești ?

Tu, întuneric ce nu vezi:
când o să vină
pe frunze verzi iarăși lumină
te lepezi tu, de nevedere
și bezna ta din rădăcină?

Tăcere, ție dacă-ți dau
cuvânt sfințit printre cuvinte,
oare vei face ca Esau,
vânzându-l
pe un blid de linte?

Agapă,
dacă te-aș hrăni printre străini
cu vin și pâine
ai face tu, din ei creștini
și azi și mâine?

Întotdeauna lacrima va lăsa vamă
la bariera ochilor
forma ei ascunsă de inimă;
mai apoi, în libertate,
va continua să tacă
pentru că a arătat cărarea
între inimă și restul lumii.

S-a rupt cusătura rochiei de iarnă
și s-a destrămat în puzderii de fulgi albi;
dă gerul s-o coase cu ace de gheață,
dar, împungând-o în coastă,
a sângerat a ghiocei.

Între sfârșitul începutului
și începutul sfârșitului
ar trebui să fie conținut,
miez, esență, adevăr și speranță
așa cum între minte și trup
ar trebui să fie inimă.

Ar trebui ca întotdeauna
una să se sprijine pe cealaltă,
când cade una, cealaltă să o ridice,
când una ajunge bolnavă
cealaltă să fie la căpătâiul ei
iar când una se stinge, de dragul ei
să moară și cealaltă.

O, iartă-mă, Doamne, că nu am iertat
Și-n inimă vino să-mi fii Împărat,
Iar dacă din piatră ori stâncă-i făcută
O sfarmă în moară la crucea tăcută.

Dă-mi Doamne o parte din inima Ta
Să trec veșnicia odată cu ea
Și nu o mai cere nicicând înapoi
Să știu cât sunt suflet și cât îs noroi.

Comorile sfinte pe care le dai
Aș vrea să le iau cu mine în Rai;
Nu iau din pământ nimic pământesc,
Las totul aici și-ncep să iubesc.

Ceream îndurare când Tu m-ai iertat
‘Nainte de-a ști că-mi ești împărat,
De-ceea îmi iartă tot timpul pierdut
Pe care îl plâng că nu Te-am avut.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »