Am hotărât să rup tăcerea
tocmai pentru că în lanțurile ei
este atâta zbucium și durere;
acolo furtunile încolțesc dar nu izbucnesc,
sunt încărcate cu obidă în spate,
năframa de înmormăntare
este siluită și silită să pară gătită de sărbătoare.

Suspinele sunt acoperite cu vacarm,
inimile moarte se prefac că ard,
și adevărul e strigăt bastard.

Mările învolburate spumegă-a păcate
iar oceanele, cu marile talazuri,
își storc ligheanele la jocuri de zaruri.

Ruptă la mijloc, tăcerea, își linge rănile, ca mierea,
își va desface cătușele
când va strivi cu ciocane de fier căpușele,
să nu pustiască lăcustele
câmpiile mănoase și pustele.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website