Se sparge luna plină
De liniștea tăcerii,
Pe dâmbul din grădină
Reazăm piciorul scării.

Fușteii îi înalț
Proptindu-i peste stele,
Reparator de lună
Mă urc încet spre ele.

Dau colțurile lunii
La loc să le lipesc…
Ce iute-mi trece viața
Și-jung de-mbătrânesc.

Aș coborâ pe scara
Dintre pământ și cer
Dar mă oprește-un înger
Cu aripa de fier

Și îmi arată luna
Scăldată în lumină
Și fața ei rotundă:
“E iarăși lună plină.”

E mai aproape cerul
Și scara mi-e întreagă
Mă cheamă nemurirea
Ce mi-e atât de dragă.

Când cuvintele se fac poezie
Sufletul se adapă și inima învie,
Gândul se învelește în haine călduroase
Iar visul adoarme între carne și oase.

Când prinde poezia în vers a vorbi
Soarele răsare de unde tu vii
Și cea mai frumoasă colindă
O curge un râu între cer și oglindă.

Cât încă se fac cuvintele poeme
N-ai omule, tu, de ce a te teme
Ești și tu culoare în arc-curcubeu
Pe care-l îndoaie în mâini, Dumnezeu.

Popor românesc, te-ai scos la vânzare
Prin țări depărtate, la margini de lumi,
Ba, până în mejda hotarelor tale
Mai faci pomeniri de oameni postumi.

Culegi din noroi ce alții aruncă
Și nu afli vreme măcar să te-ncalți,
Ești bun de-nhămat în jugul de muncă
Să nu găsești vreme cumva să te-nalți.

Sunt mândru de tine așa oropsit
Și nu mă dezic de neamul meu frate,
Ce bine că încă de tot n-ai murit,
Mai este nădejde de zi după noapte.

Întoarse de la cutreieratul pământului
Aripile vântului s-au întins la uscat
Pe un munte însurat și o mare măritată,
La căpătâi cu noaptea înstelată.

În timp ce apele au stat la dospit, a ațipit
Și a prins să viseze,
În vreme ce munții s-au pus să ierneze:

Făcea-se că ape prelinse pe lună
Scobeau cu tornade-n rinichi de furtună,
Dar inimi bătând la capătul lumii
Puneau înfrânare-n dezmățul furtunii.

Pe brațe de ramuri, în mijloc de muguri
Curgea parcă vinul din inimi de struguri,
Trecea strecurat prin sita de ciuturi
Din muguri de flori în muguri de fluturi.

Era un vis de vânt pe-o frângere de apă,
Sau numai o himeră ce visul își adapă?
Nu știu, dar știu că cerul când îl scuturi
Din mugurii de stele curg mugurii de fluturi.

În partea polară a inimii
Ghețarii de piatră nu iartă;
În cercuri, inele aprinse,
Storc magmă în stâncile ninse.

Când vine flămând anotimpul iubirii,
Ghețarii topiți și lava de foc
Trag poarta vieții la loc;
Prin albii torentul supus fericirii
Își cheamă nuntașii la masă cu mirii.

Se-ntorc furnicile de la arat,
Pun fierul plugului la macerat
Și caută-adăpost în mușuroi,
Tunelurile trec pe lângă noi.

Se-ntorc furnicile din semănat,
Boabă cu boabă dau la numărat,
Lăsat-au pază-n buze de ogoare
Câteva stele coapte-n miez de soare.

Se-ntorc furnicile de la plivit
Să pună buruieni la ofilit,
Au pregătit prohod de-nmormântare
Să ardă spini cu țepe în spinare.

Se-ntorc furnicile de la cules
Cu sacii goi, cu asta s-au ales,
Și toată truda lor de peste an
S-a scurs în crăpăturile din van.

Se duc furnicile, târâș, la moară
Purtând nămeți în sacul de povară,
Vor măcina la morile de ape
Zadarnica viață cu frunzele uscate.

Ar vrea viața să fim actori
și ne-ar sili să jucăm în rolul nostru,
dar nu reușim.

Pentru a fi noi înșine
va trebui să renunțăm la actorie,
să uităm ce-ar fi vrut viața să facă din noi
și să facem din viață
ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să fie.

Niște umbre s-au apropiat de noi
Îmbrăcate în oameni.
Prin ușa pământului
Coboară treptele adâncului
Până aproape de miez,
Acolo unde se șlefuiesc diamantele
Sub formă de inimă și crez.

O floare dezbrăcată de halmidă
sună
a fluture căzut în omidă
și-a colți cu venin de aspidă.

O frunză decojită de ram
seamănă
cu zăbala din chinga de ham
și cu rătăcirea ei, geamănă.

Un om îngenunchiat în fața lui Dumnezeu
nu este mai mic,
așa arată îmbrățișarea Lui de Tată.

Ajunge zilei necazul ei;
să nu o amăgiți împreunând-o cu noaptea,
ar fi incest;
s-ar naște înserări uscate lângă soare
iar omul ar jeli pe ramuri căzătoare,
în uitare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »