În aria cerului Dumnezeu a semănat
grăunțe de stele
și, de atunci, fiecare stea
încolțește lumină.

Umbre strecurate prin site de frunze,
Prindeți forme dulci de sărut pe buze,
Pe pleoape de iarbă cu genele ude
Vă așterneți patul cu visele nude.

Lângă nori de ploaie cortul vi-l întindeți
Și pentru lumină, hainele vă vindeți;
Beți din însetare cu pocalul plin;
După ploi cu umbre se face senin.

Se face răcoare sub aripi de umbre,
Vise-n pijamale dau să se preumble;
Omul se descalță după alergare,
Isus se apleacă și spală picioare.

Ajunge omul la el, la mal,
Pe val de viață, ori fără val,
Se scurg prin el mii de cântări
Ori mari deșerturi de întristări.

În om coboară uneori cerul,
Lava de foc, gheața sau gerul,
Bântuie-n el spaime perene,
Liniști de pace îi cad pe gene.

Aripi de înger vin și-l înalță,
Mersul pe apă iar îl descalță;
Îl obosește mersul pe jos,
Îngenunchează lângă Hristos.

Creat de mâna de Creator,
O! Bietul om e muritor;
El, lut uscat, fără putere,
Se veșnicește după-nviere.

Ați băgat de seamă că lacrimile tac
când sunt țesute în pereții inimii,
că nu fac albii pe obrajii de după izvor?

Lacrimile ară cu brazde răsturnate,
deoparte peste dureri
si de cealaltă peste bucurii;
de sub ele încolțesc crinii purității
și lacrimile viitoare.

Ați auzit vreodată o lacrimă să se plângă?
ea își poartă povara, urmărită de ochi
ca de niște părinți, și iertată
de neîntoarcerea în casa plecării ei.

O lacrimă vorbește cu surorile ei
pe limba lacrimilor,
iar noi, oamenii, avem nevoie
de inimi pentru traducere;
atunci se oprește până și respirația
să le asculte poveștile ude.

“Se poate face poem dintr-un singur vers?”
” e prea mult”, ar zice poetul.”
“Dar dintr-un singur cuvânt?”
” e și mai mult, la ce folos?”
“Și, totuși, dintr-o singură literă?”
“ar fi risipă, neîngăduită”.

“Atunci, din ce faci tu poeme, omule?”
“Cum din ce? Din tine și din mine
din el și din ea,
din inimile noastre care dau în floare;
altfel, prin care albii ar curge primăverile înflorate?”

De ce a răspuns ecoul
înainte de a striga?
Pe care din noi caută să ne doară?
ori, poate, vorbește cu ecoul lui
atunci când rămâne singur
în munții inimii noastre?

Amurgul învelește lacrimile în culori
cu care pune masca de noapte soarelui,
ca mâine dimineață
să nu facă riduri.

Râul și-a spart arcada
și lăcrimează
printre pleoape de păduri,
tocmai când păsările
își spun rugăciunea de seară,
fiecare, pe limba ei.

Acesta va fi un poem.
Încărcați în el cuvinte
și le va coace.
Puneți tăceri la locul lor,
de pază fiecărei porți
din culorile de curcubeu.

Da, poemul are rădăcină de inimă,
ca o ancoră;
din când în când o ridică
să prindă aripi catargul,
ca un fluture-înger
sub aerul lui Dumnezeu.

Da, și aerul zboară a vânt,
ca o respirație,
trăindu-ne
între Cuvântul care a fost la început
și chemarea Lui.

Legați desculți de colțul lor de țară
Țărani obiduiți și rânduiți să moară
Își fac mormintele apropiate
Și se-nvelesc cu rugăciuni de noapte.

Privesc a așteptare-n depărtări
După copiii lor de peste țări și mări;
Ziua plecării lor e mai aproape,
Veni-vor oare pruncii să-i îngroape?

Poate ascultă Domnul rugăciuni
Și potolește ploaia de tăciuni;
O! Îndurarea Lui încă se varsă
Miroase-a pâine inima nearsă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »