Câteodată călcăm
într-o groapă de timp,
și apoi șchiopătăm
pe coroane de ghimp.

Uneori adormim
în nesomn de planetă
și visăm că trudim
pe cărbuni de cometă.

Ne silim a trăi
într-un colț de viață,
furăm noaptea din zi
în desagă de hoață.

Izolații de vid
tencuiesc cu stafii,
în clepsidra din zid
cuibăresc galaxii.

Împărțirea la doi
nu mai dă jumătăți,
se pun virgule noi
între-ntreg și bucăți.

Se pun puncte finale
pe pământ lunecos,
înspre cer e o cale
către Domnul Hristos.

Tânjesc cuvintele să se mărite
Cu hrana miezului crescut în pite,
Se-mbracă-n straiele de gânduri pure
Țesute în colindul din pădure.

Se duc cuvintele la întâlniri
Cu candele aprinse în priviri;
Uleiul lacrimilor le ajunge
În inimi zidurile a străpunge.

Cuvintele ferite de ispite
Desfac în temniți lanțuri ruginite
Și scot nădejdea viselor afară
Să are-n aripi drumul de vioară.

Cuvântul care-a fost la început
Cuvinte hrănitoare a născut,
Le-a arcuit în cerc de curcubeu
Sprea-L lăuda pe bunul Dumnezeu.

Ți s-au terminat lacrimile
plângând în dureri
și ai ajuns fericit?
plângi cu lacrimile de rezervă!

Ai alergat prea mult
și nu te-ai ajuns?
învață să zbori și vei fi tu însuți,
apoi te vei odihni pe zbor.

Ai înflorit abia când a venit iarna?
nu-i nimic,
continuă să înflorești
făcând primăvară în inimă ei.

Ai căzut de prea multe ori
și nu te-ai ridicat?
e vremea să atingi stelele
și nu te vor arde.

Ți-au plecat visele la culcare?
ce dacă?
și ele au dreptul să viseze
despre tine.

Ai crezut că ești om
și ți-a fost rușine de el?
vorbește cu Dumnezeu
și te va aşeza în
chipul și asemănarea Sa.

Ce dragă mi-e apa când curge vorbind
Și vântul, pe dealuri, hai-hui hoinărind,
Ce drag îmi e focul cu inima caldă
Când “el-ul” o scoate pe “ea-ua” la scaldă.

Mi-e drag răsăritul din capăt de zi
Mă cheamă apusul cu el a dormi;
Zăpada rămasă pe creanga din cer
Descuie în ploaie un tainic mister.

Iubesc rădăcina înfiptă-n țărână
Și eu sunt de lut, ne strângem de mână;
Ascult o baladă din nai de izvor
Mi-e sete de setea culcată în dor.

Mi-e dragă viața ascunsă-n Hristos,
Atom cu atom o-nvăț pe de rost,
Învăț pe de rost rotundă iubire,
Mi-e dragă lumina de-a fi nemurire.

AM UITAT

De cât alergăm am uitat să umblăm
desculți, cu picioarele goale,
prin iarba cea moale, prin rouă,
sub lună plină și sub lună nouă.

Nu avem timp pentru vreme
s-o trezim mai târziu,
s-o culcăm mai devreme,
nu avem timp unii pentru alții
și alții pentru unii,
ne zbatem mereu în mijlocul furtunii.

Am uitat să privim liniștiți la o floare,
la o frunză,
de când se naște și până când moare,
nu știm să ne oprim, uităm să vorbim
încet și în șoapte;
mereu ne culcăm,
mereu ne trezim în paturi necoapte.

Uităm să trăim, uităm să iubim
prea mult ocupați, prea mult înșelați,
uităm de părinți, de prunci și de frați,
uităm că uităm să fim oameni buni
și nu-ngenunchem, că prea am uitat
a spune rugăciuni.

Pentru fiecare răsărit de soare
nu am mulțumit, cum nici pentru-ndurare,
apusul am uitat să-l privim
și copleșiți de gânduri, nu gândim.

Întotdeauna, parcă prea târziu
-de ce? nu stiu,-
alunecăm și nu ne ridicăm;
dintr-un afund de heleșteu
strigăm abia atunci la Dumnezeu,
și tu și eu.

Pentru a merge mai departe,
mai întâi,
trebuiesc opriți
toți acei ce nu fac nimic;

dacă nu, cât de curând,
vor ajunge a fi
majoritari
și nimicul va fi tot.

Da, primăvara are voie a ieși afară;
de fapt ea nu are casă,
are doar inimă, din care
înmugurește,
înflorește
și înverzește.

Când vine aduce speranțe
și îngăduie așteptările
să-și rezeme scările
pe buze de boltă senină
când toată planeta suspină.

Da, primăvara își îmbracă rochiile
de vindecare;
ne va chema iară afară
și ne va înveșmânta cu nădejde
și mai ales cu credință,
în Cel ce a creat primăvara
și pe noi oamenii.

DACĂ NICI ASTĂZI
Dacă nici astăzi omul nu înțelege
că Dumnezeu vorbește,
omul acela e surd;
înseamnă că a fost la alt doctor
care i-a dat surzirea lumii
și mugetul mării din pieptul furtunii.

Dacă omul nu vede ce-i astăzi în jurul lumii,
înseamnă că e orbul cu solzii pe ochi
și are nevoie de vindecarea Luminii,
ca Bartimeu.
Orbul acela poți fi tu,
orbul acela pot fi eu.

Cine crede că se poate încrede
în oameni, înainte de-a se încrede în Hristos,
va primi putere de la omul nevrednic și neputincios.

Cine crede că el nu-i vinovat
de-ncremenirea timpului uscat
se amăgește singur
și dacă nu se va căi de păcat
și nu se va smeri,
atunci, negreșit va muri.

Cine nu va îngenunchea spre a se ruga,
acolo, închis în cămăruța sa,
înseamnă că-i stană de piatră;
trezește-ne, Doamne, ne scapă,
că uite, pământul se crapă.

Vom pierde lucruri?
Cu siguranță, da.
Vom pierde ființe?
Se poate să le pierdem.
Dar, oare, vom pierde suflete?
De ce nu am priceput
când am fost întrebați:
“Ce ar folosi unui om
dacă ar câștiga lumea toată,
dar și-ar pierde sufletul?”
Poate mai sunt printre noi
semeni care nici măcar
nu știu cine a întrebat.

De ce-aruncați în țara mea cu pietre
Voi cei cu inimile împietrite
Făcând din nebunie
perimetre,
Lovind în România cu copite?

Mi-e silă de fațada-vă meschină,
De lăcomia care zace-n voi
Ia-ți capul, țară, de pe ghilotină,
Aruncă-ți putregaiul la gunoi!

Pe târâtoare lasă-le în urmă,
Să nu mai puna mâinile pe plug;
În mușuroaie viermiada scurmă,
Tu, țară, scoate-ți inima din jug!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »