Umbrele nu se ridică în picioare
decât sprijinite de ziduri
și se împreună cu zodii târâtoare
până vor ajunge a face riduri.

Umbrele nu vor îmbătrâni vreodată,
din nașteri sortite-s să fie bătrâne
și nu se vor lumina niciodată la față,
se au doar pe ele supuse-stăpâne.

Sortite a fi doar în forme de plan,
nicicum nu ajung în forme de spații,
în miezuri de noapte pun ultimul ban
să-și ia cu dobândă întuneric, în rații.

Au numai un drept, de-a fi numai umbre
sortite vor fi tăcerii pe veci;
nici ele, cu ele, n-au voie să umble
și veșnic au palmele reci.

Ce știți voi
despre ceea ce nu știți?
dacă ați ști totul
ați ști că nu știți nimic;
dacă nu ați ști nimic
ați crede că știți totul.

Mariajul dintre fluture și floare
a dat nașter la zbor colorat;
ar trebui să fii fluture și floare
în același timp,
ca să poți zbura în curcubeu,
dar încă suntem țărână
și suflet și duh,
iar distanța între aripi
se măsoară doar în ronduri de flori.

Vând fluturi ieșiți din divorț de omidă
Și fluturi cu aripi de carte,
Vând fluturi dezlegați de obidă,
Dar nu-i dau pe pungile sparte.

Vând fluturi ce n-au apucat să se vândă
În târguri și ele vândute,
Sunt fluturi scăpați din lațul de pândă,
Ascunși în plămâni de cucute.

Vând fluturi vopsiți în alb și în negru
Și fluturi din postul de gardă,
Dau flutur pe părți și flutur integru
Că lumea începe să ardă.

Cresc roiuri de fluturi pe preț de vânzare
Arginții lui Iuda se numără iară
La stânga și dreapta tâlharul iar moare
Sunt fluturii liberi și zboară.

Marea și lacrimile sunt surori:
au ca mamă sarea
iar ca tată lutul
și adâncul lor e un căuș cu taine.

Pe valurile lor navighează
vapoare de oameni
și vapoare de gânduri,
iar la margini se învecinează
cu mine, om trecător
și cu tine, urmă pe nisip trecătoare.

Pe puntea dintre lacrimă și mare
înoată pescăruși albi
cu aripile întinse
între răsăritul de soare
și luna plină.

S-a copt zăpda în cer,
Stă gata să cadă,
Pământul și apele cer
Costum de paradă.

Un lacăt atârnă de stele
Să stea încuiate
Țes ploile gard de zăbrele
Umblând despuiate.

Furtunile seamănă-n vânt
Semințe cu semne
Se rupe vioara de cânt
Să cumpere lemne.

Cu aripi de cale lactee
Țes fluturii zborul,
Pe țărm de bărbat și femeie
Frâng îngerii dorul.

Pe partea cea bună a ierbii
se dau lecții de clorofilă;
partea ierbii uscată
întotdeauna e beată
și imită târâtoarele
când lungește umbrele, soarele.

Pe partea ierbii cu rouă
se scaldă luna nouă;
mai apoi, luceferii
cu stelele împreună
adună din iarbă piatră de lună.

În partea de iarbă cu rădăcină
se seamănă lumină în tină
apoi respirații inundă
în ora de viață rotundă.
În partea spre coasă din iarbă
ghețarii au voie să fiarbă
și focul e liber să-nghețe
ca omul s-ajungă să-nvețe.

Te poate opri o ușă închisă,
Un drum care pleacă, un drum care vine?
Poți tu să citești scrisoarea nescrisă,
Poți trenul vieții a-l pune pe șine?

Poți strânge copite de cai galopând
Prin inimi cu munți de ghețari?
Te culci lângă somnul cu aripi de gând
Pe perna cu flori de arțari?

Busolele, sparte de stele polare,
Le duci la un meșter bătrân?
Hrănești oropsitul ce n-are mâncare
Și verși peste lume mirosul de fân?

Te-ntorci către casă cu casa în spate
Și cale lactee la brâu?
Pui apă în râuri și hrană-n bucate,
Scoți zborul de fluturi din frâu?

Te poate opri un gard sau un zid
Când calci pân’ la sânge scaieții?
În firele albe și-n albii de rid
Se scriu povestirile vieții.

Dacă ne-am putea turna
într-un pahar
și am deveni
gura de apă
pentru cel însetat
ne-ar fi deajuns.

Atâta vreme cât aripile
nu se întorc acasă,
unde să călătorească zborul?
Poate pe zimții aerului
care le-ar frânge,
pe ele și dorul.

Poate pe înălțimea care,
la sunet de goarnă, se răstoarnă
sub tăcere,
sau, poate până la întâlnirea
cu despărțirile orfane.

Și cine dă seamă căderilor?
Poate zăpezile rămase neopărite
și lacrimile lor încremenite.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »