S-a concentrat poporul
într-o inimă
și a numit-o țară ;
inima își caută trupul
risipit într-o lume străină
căci nu se înțelege
mădular cu mădular
până când nu se unește
unul cu celălalt
prin legătura de sânge cântărit
în fiecare clipă
de inimă.

Ni se vând speranțe
Dintr-o traistă goală
Vindecări restante
Dau semne de boală.

Virușii nedrepți
Au ieșit din ham
Oameni infectați
N-au locuri la geam.

Ultimii țărani
Ar ieși la coasă,
Gardul de acasă
Însă nu îi lasă.

Steaguri găurite
Stau într-un picior
Umbre istovite
Să le dea onor.

Șiruri de plutoane
De soldați orfani
Sapă-n poligoane
Gloanțe de sub bani.

Când găsesc medalii
Și le prind în piept
Rup urme de carii
Din război nedrept.

Când dă semn fanfara
Ies la defilare:
Se dărâmă gara
Peste sărbătoare.

Generali bătrâni
Fără epoleți
Se-așează la rând
La resturi de vieți

Pușca ruginită
Nici nu o mai poartă,
Zace părăsită
Într-o ladă spartă.

Sacii fără grâu
Se târăsc spre moară
Să toarne în râu
Foamea din cămară.

Poștași de rezervră
“Împărțesc” scrisori:
A întrat în grevă
Soarele, sub nori
.
Trece un coșar
Peste drum închis;
Doamne, ce coșmar
Am avut în vis.

Străini în propria-ne țară,
Robiți, deși suntem stăpâni,
Ni-i pâinea tot mai neagră și amară,
Suntem legați la ochi, ca și la mâini.

Siliți de adâncimile prostiei
Și înghițind mereu nemestecat
Am găurit stindardul României
Apoi l-am pus în bernă, necurat.

Siliți de-o nesilire siluită
Am și uitat a sta pe verticală,
Ni-s inimile goale și zbârcite
Egalitatea nu ne e egală.

Dar, până când, și mai ales, de ce
Mereu să ne autoprigonim?
Când mult din viața asta nu mai e
Învață-ne o, Doamne, să gândim!

Dar, Doamne, înainte, ne dezbracă
De-atâta ură împietrită-n noi,
Ne urcă iarăși lângă Tine-n barcă
Și dă porunci de soare după ploi!

Noi ne împușcăm patria în aripă,
că, și dacă zboară, s-o doară,
o împușcăm în picior
să șchiopăteze și să sângereze.

Îi împușcăm visele
să sângereze cu coșmaruri;
până și în istorie o împușcăm
cu resturi de cartușe ruginite.

Deja i-am dărâmat fabricile și uzinele,
i-am vândut bogățiile,
i-am rupt granițele
și i-am dezarmat armata.

În loc de salve de onor
i-am făcut găuri în tricolor;
urmează să scriem pe el sloganuri
mincinoase, într-o altă limbă.

Poate că ultimul cartuș cumpărat
l-am păstrat pentru împușcătura în piept;
acolo i s-a ascuns inima, și, după ea,
viața noastră: a ta, a lui, a ei, a mea.

Cei ce își culcă visele pe paturi reci
Ajung împresurați de cerc polar,
Stropii din miez de ploi au inimi seci
Și zilele n-au loc în calendar.

Acei a căror vise sunt coșmar
Și somnul n-are vreme pentru vise
Trudesc s-aprindă focuri din amnar
În candele cu ușile închise.

Luminile se-aprind doar din lumină
Iar visele sunt setea de Hristos,
Atingerea și ungerea divină
Vorbesc din cer cu omul credincios.

În loc de frunze, în copaci și pomi
au început să crească litere;
când sufla vântul
se adunau în grupuri, împreună,
și formau cuvinte
cuvinte despre anotimpuri

și crengi, muguri, flori și fructe,
despre rădăcini și umbre,
despre verde și crud
despre ploi și zăpezi
și raze de soare

despre uscat și îngheț,
despre zile și nopți,
despre păsări de pradă
și păsări de noapte.

Când a venit toamna cuvintelor
s-au scuturat de brumă
și s-au presărat pe jos
în niște cărți
peste care călcau, sfărmându-le,
hoții de lemne

Să cânte cavalul pe note de stele
cu numele scrise în ele;
să sune din bucium plecarea din zbucium
a lumii închise cu cheie
în minți cu zăbrele atee.

Din cârca luminii să plece toți spinii
arzând pălămida,
să iasă din fluturi omida,
să iasă din noi scobiri în noroi,

Adamii din oameni să n-ajungă goi.
Se scurg simfonii prin oamenii vii,
se mătură zgura
când cântă cu zumzet natura,
cu corul de îngeri aproape
el, omul, învață să umble pe ape.

Să cânte cavalul, vioara și naiul
pe note alese;
concertului vieții îi tremură graiul,
cu poarta deschisă așteaptă tot raiul
să intre alai de mirese.

Arăți pământul țării cu plug de pâine
Apoi să îl grăpați de cât v-ați îngropat
Arați-l azi, nu așteptați un mâine,
Căci așteptările sunt ceas îndepărtat.

Sădiți iar pomi și vii, păduri întregi,
Săpați fântâni în lacrimi neuscate,
Scăpați de pălămide și de negi,
Vă dezbrăcați de haina de păcate.

Nu mai lăsați în măruntai de munte
Să sape cârtițele prin tunel
Rugați-vă ca Dumnezeu s-asculte
A voastră rugăciune-portdrapel.

Lăsați ca norii soarele să-i are,
Lumina n-o ascundeți sub obroc,
Nu puneți alți luminători în Soare,
Și trageți cerul stelelor la loc.

Nu vă-ngropați în legiuni străine
Copiii dați pe-arginți din mărunțiș;
Vă coaceți în cuptorul inimilor pâine
Căci îngerii-s în lan de seceriș.

Eu cred că păsările
ar trebui înmormântate în aer,
pe aripi de vânt
care să le ducă zborul spre stele.

La slujba de jelanie
celelalte surate, înhămate la sanie,
să facă pârtie pentru meteoriți
când licuricii neadormiți
ascultă cavalul care dă semnalul
de foc de artificii.

Cum se numește furtuna de fluturi?
“Se numește zăpadă cu aripi de fulgi”
ar răspunde iarna cu fularul în dungi;

“Ba se cheamă flori cu petale de măr,
de cireș, de piersic și cais”
ar zice primăvara,
“și-n mugur deschis își reazămă scara.”

Dar vara răspunde cu glasul de cânt:
“furtuna de fluturi cu aripi de vânt
e zborul de cer spre flori de pământ
când vise se nasc, fremătând.”

Doar toamna, după ritualul ei de sfeștanie,
aduce argumente pertinente,
susține așa, cu tremurul pe buze,
ca o litanie:
“furtuna mea de fluturi nu-i altceva
decât aripi desperecheate de frunze
și simfonia lor de jelanie”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »