Până când te rătăcești
ființă zidită în lut?
ai ajuns să dărâmi
tot ce-ai ridicat cu trudă
și transpirație
și acuma scormonești în moloz.

Îți irosești viața
inventând fabrici de moarte,
te afunzi în întuneric
și, coleric, nimicești
nimicești, nimicești,
în loc să înveți să iubești.

Rătăcirile tale sunt nebunie
dar nu ai dreptul să te atingi
de proprietatea lui Dumnezeu;
doar El este în drept
să ceară viața înapoi
celor ce le-a încredințat-o
pentru o vreme.

Cine ești tu să dărâmi porțile
ăstei vremi?
nu ești decât un blestem
măcinat de ură
și ambiții deșarte,
ești frate cu duhuri de moarte.

Va suna în curând
o trâmbiță de trezire;
vei fi atât de departe
că nu vei auzi și nu vei vedea
chemarea lui Isus și lumina-nvierii,
o! Om rătăcit pe oceanul durerii.

Lăsați prin testament poruncă
să nu vă scrie numele pe-o cruce;
numele voastre sunt scrise în cer,
în cartea vieții.

De acolo nimeni nu le poate șterge
pentru că le păzește
Cel care le-a scris
cu însăși sângele Său.

Și inima să n-o dați nimănui
căci v-a fost dăruită de Creator
cât să vă treceți trupul
de pe malul pământului
pe malul celălalt al cerului.

Creștinii nu se îmbolnăvesc de inimă.
îi doare pentru că
s-a sfâșiat când a ieșit din închisoare.

Ei umblă pe jos după Hristos
iar când ajung la ape tulburate
pășesc pe ele, cum ar umbla pe stele,
făcând cărări spre cer,
spre timpul etern,
din timp efemer.

A fi pocăit, nu înseamnă
a schimba o religie cu alta,
ci înseamnă a schimba o inimă împietrită
cu o inimă în care locuiește Hristos,
iar inima Lui este atât de mare
încât în ea încăpem cu toții.

În fiecare om dăinuiește un univers;
când oamenii se apropie unii de alții
stelele se amestecă
și izvorăsc lumină divină.

Nimeni, dar, nimeni, nu are niciun drept
să ucidă universul;
el aparține Creatorului de univers
pentru totdeauna.

Lăudat să fie Domnul și glorificat,
Numele Lui să rămână veșnic înălțat!
Slava Lui să împresoare cerul și pământul
Căci de El ascultă marea, muntele și vântul.

Pentru neamuri în robie Își flutură steagul
Și desparte mări în două lovind cu toiagul;
Stoarce stânca, însetații să bea din izvor,
El e stâlpul de lumină și stâlpul de nor.

A trimis pentru leproși, tămăduitori
Și a învățat cocoșii să cânte în zori.
A hrănit cu trup și sânge gloate rătăcite
Și pe cei înfometați, cu pâini înmulțite.

A umblat desculț pe ape și-a-mblânzit furtuna
Pe om să-l scape de moarte pentru totdeauna.
A făcut din apă vin și din pescari sfinți
Pe orfani i-a-mbrățișat și le-a dat părinți.

El în inimi ne-a turnat legile iubirii
Și în piatră a-ncrustat legea izbăvirii.
Numai El a poruncit să umble ologii
Și viață a dăruit când cerșeau milogii.

Crucea mea și crucea ta, le-a purtat în spate
Ca în Dealul Căpățânii să îngroape moarte.
Pentru mine, pentru tine la cer S-a-nălțat
Va veni să stăpânească Pământ curățat.

Va veni să-Și ia acasă poporul ales
Când acei ce-au semănat vor fi la cules.
Să fii și tu printre ei, omule sărman
Căci ai dobândit viață fără nici un ban!

Dacă sub noi corăbii se sfărâmă
Și adâncimi de ape ne-ar absorbi în hău
Atunci Hristos ne va întinde-o mână
Și noi ne vom lipi de sânul Său.

Dacă flămânzi vom trece prin pustie
Tânjind după-nmulțirile de pâini
Și pâine și izvor de apă vie
Ne va-mpărți cu propriile-I mâini.

Dac-am fi orbi și n-am avea retină,
Mai orbi decât era Bartolomeu,
Scuipând țărâna să se facă tină
Vom fi tămăduiți, și tu și eu.

Și chiar dacă am fi niște leproși
De nimeni nu ar sta de noi aproape
El ne va face iarăși sănătoși
Lăsând țărâna lutul să-și îngroape.

La pieptul Lui ne-a-mbrățișat pe toți
Atunci când sângera pe crucea din Calvar;
Ne-a poruncit, și-am înviat din morți
Ca să trăim sub pavăză de har.

De-ar fi păcatele precum cârmâzul,
Cu sânge sfânt doar El le va spăla,
Și va freca vioara cu sacâzul
Iar îngerii în ceruri vor cânta.

Și vom cânta și noi în straie sfinte
Căci ne-au trezit cocoși cântând în zori
Când adormiții zac încă-n morminte
E nuntă-n cer cu miez de sărbători.

Noi nu putem, din pricina rușinii,
Privirile în sus a ridica
Fiindcă-am cules din lăstărișuri, spinii,
Făcând coroană pentru fruntea Ta.

Nu meritam păcatul a ni-l șterge
Când noi ne-am răzvrătit și Te-am străpuns,
N-am vrut pe-același drum cu Tine-a merge
Și-atunci când ne-ai chemat noi ne-am ascuns.

Și încă ne ascundem în țărână
Și încă rătăcim debusolați
Dar mâna Ta ne ține strâns de mână,
Ne spui că noi cu Tine suntem frați.

Atuncea, Doamne, rușinați ne strângem
În adăpostul Tău de îndurare;
Ne cureți lacrima cu care plângem
Să stăm la înviere în picioare.

Între marea razvrătită și învolburată
și cea liniștită și curată
stă un zid de poruncă din Scriptură:
“Taci! Fără gură!”

Și marea ascultă, în vreme ce omul
întoarce spatele celor zece porunci,
și atunci, mânia dezlănțuită din cer
nu îl mai hrănește cu vin și cu pită
și-n mări abisale, ei, oamenii, pier.

Lipsește toiagul prin care să-și facă
tuneluri sub valuri de apă;
lipsește Hristos, El, Miel salvator;
ei: oi rătăcite, ce nu au Păstor.

E-atâta de trist să auzi
Că oamenii iarăși sunt nuzi
Și s-au ascuns, ca-n Eden,
C-au furat oxigen.

Oxigen otrăvit
De la șarpe strivit
Și, așa dezbrăcat,
S-mbătat și drogat.

De acee-i nebun
Și-i doar carne de tun,
Și-atuncea ucide
Gândul minții lucide.

De o vreme încoace
S-a chircit în găoace
Între lut istovit,
Și un cord împietrit.

În pustiul imens
Drumul lui fără sens
N-are unde se duce
Căci nu trece prin cruce.

Vinde trup de cadavre
Devorate de larve
Pe plăceri păcătoase
Între sânge și oase.

În curând va suna
Dinspre cer trâmbița
Și atuncea n-ai unde
Și nici timp a te-ascunde.

Va rămâne-n picioare
Doar acel ce nu moare;
Iar prin cerul deschis
Vom intra-n Paradis.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »