Poate că sunt un mădular mărunt
în trupul ăstei lumi,
dar, mai degrabă,
lumea se vrea a fi
un mădular în trupul meu.

Un mădular care mă doare
tot mai tare și mai tare,
mereu și mereu,
încât nu mă pot trăi
și mă las operat de Dumnezeu,
Doctorul și Salvatorul meu.

Voi ști, Doamne, când vei ajunge
la inima mea;
ia-o în palmele Tale, Tată;
Îți aparține doar Ție,
cu mine cu tot,
și știu că mă vei aduce la viață.

-Ce faci, omule, la prima oră din viață?
-Ia, îmi sorb cafeaua din magma de vulcan.
-Și mai apoi?
-Mă întind pe pământul
din care am fost făcut
pentru a mă odihni de lume
până când trâmbița
va da semnal de înviere.

Întreb pe magii din răsărit:
“Ce vești aduceți de la staul?
Dacă-Mpăratul a venit,
Are pământul munți de aur?

Nu s-a topit întunecimea
În magma zorilor de zi?
Și dacă-mbracă preoțimea
Poruncă Lui de a iubi.”

Întreb păstorii ce-au cântat
Cu îngerii în cor ceresc:
“Dacă Păstorul a venit
De ce mioare flămânzesc?

Cine călăuzește turma
Și cine ia în brațe mieii?
Îi calcă lui Mesia urma
Tâlharii, hoții și ateii?”

Întreb și steaua care arde
Încă-n cetatea Betleem:
“Când diavoli năvăleau în hoarde,
Cine ne-a scos de sub blestem?”

Dar nu aștept niciun răspuns
Căci mi le-a tălmăcit Scriptura;
Isus Hristos îmi e deajuns
Să-mi ia la El toată făptura.

Au vrut să zidească în vânt
și furtuna le-a spulberat schelele,
au vrut să rezeme pe pământ
cerul și ploaia și stelele.

Au săpat gropi închiriind morminte,
au asudat între spini și mărăcini,
au plătit truda în oseminte,
dezrădăcinați, au ajuns străini.

S-au oprit lângă mări înspumate
și n-au trecut pe sub ele;
niciodată nu s-au lepădat de toate
păcatele lumii rebele.

Din stânci cu izvoare curate
n-au vrut, în genunchi, a sorbi,
cârpesc încă lumi sfârtecate
și n-au învățat a iubi.

Au vrut să se-așeze pe tronuri de slavă,
așa cum, cândva, S-a pus Lucifer;
ajunsu-i-a focul Sodomei, cu lavă
și-au inimi de piatră și fier.

În arii aride sămânță au pus
dar nu le-au păzit de neghină;
când secera-n mână lua-va Isus,
cu Domnul, câți oare mai sta-vom la cină?

Vorbesc despre “ei”, acei oarecare?
ba, nu: despre mine și tine și noi;
mai stăm în picioare sub soare
cât încă pământul nu-i tot un noroi.

Se trag zăvoare peste ogoare,
Sălbăticia să muște glia,
Să crească spinii și mărăcinii
În coastă lumii și a grădinii.

Se trag zăvoare peste izvoare,
Apa din stâncă e prea adâncă,
Cine să poarte din nou toiagul?
Pe ce redute flutură steagul?

Se trag zăvoare peste picioare
Omul să umble cu pașii din umbre
Stingând cărbunii deșertăciunii
Cu talpa goală pe drum cu smoală.

Se trag zăvoare în calendare,
Timpuri din urmă la ușă scurmă,
Ploi cu tăciuni-deșărtăciuni
Abia se sting cu rugăciuni.

Oameni nebuni scuipă sudalme
Fiindcă-au bătut cuie în palme,
Prinși în capcane și în lasou
Batjocoresc nașteri din nou.

Peste pământul uscat și trist
Se-ntind covoare lui Anticrist;
Nu am să tac. Din curcubeu
Storc rugăciuni spre Dumnezeu.

Eclesiastul a avut dreptate:
Deșertăciuni rodesc în tot și toate
Fructe amare, fructe otrăvite,
De goană după vânt și de ispite.

Eclesiastul a bătut țăruși
Pe drum de împărați și cărăuși
Și toate-au străbătut deșert arid
Oprindu-se în talpa de la zid.

Cu talpa goală, arsă de tăciuni,
A străbătut mereu deșărtăciuni;
Ne-a luminat spre a lua aminte,
Dar încă nu-nțelegem tot tâlcul din cuvinte.

Nu rănile din trup ne dor
Ci cuiele și șanțul lor
Și sulița înfiptă-n coastă
Și spinii din viața noastră.

Nu lacrimile au izvor
Ci porțile fără zăvor
Pe care intră rătăcirea
Să mintă și să-nșele firea.

Furtunile aduc prăpăd
Orbindu-i pe acei ce văd
Și ară-n miezuri de păcate
Cu fulgerele cumpărate.

Oameni cu fețe văruite
Scobesc morminte părăsite
Bolborosind neîncetat:
“Oare, de ce n-am înviat?”

Dar cine să le mai răspundă
Celor ce-n beznă se afundă?
Rătăcitorii prin pustiu
Suspină, plâng, dar…prea târziu.

Câtă vreme sufletul nostru suspină
vopsim peste rugină,
coborâm vadra să ne adape
în fântâni fără ape
apoi, ieșim în lume goi,
dezbrăcați de noi,

și-atunci când ne privim în oglindă
fiori de-ntrebări ne cuprindă
ne grăbim a ne ascunde,
oriunde,
pe sub sârme ghimpate ne tragem pe brânci,
căutăm adăpost în peșteri adânci

acolo vibrăm că lumea se îndoaie
mistuită de foc și războaie;
atunci ne rugăm, ca Ilie:
“fă, Doamne, să “vie” o ploaie târzie!”

mai stoarce din stâncă izvoare
că, iată, poporul tău moare;
ne-mbracă în haine curate de in,
hrănește-ne-apoi cu pâine și vin

rugina să nu mistuie fierul,
deschide iar omului cerul
să urce la Tine pe scara salvării
prin crucea din dealul iertării.

Din când în când vulcanul-om erupe
Și magma lui topește stâlpii lumii
Atunci Armagedonu-i plin cu trupe
Și ard păcate-n creuzetul “ciumii”.

Din când în când potopuri de păcate
Izbesc barajele din curcubeu
Și se revarsă peste lume, moarte,
Căci uită că există Dumnezeu.

Din când în când Sodoma și Gomora
Se perpelesc sub crustă de pucioasă
Iar Îngerul își potrivește ora
Când vor ieși secerători la coasă.

După o viață pusă-n paranteză
Ne vom muta în cer cetățenia
Căci ne-am născut din biblii în geneză
Și prin Hristos s-a abolit sclavia

Cea mai frumoasă carte a lui Dumnezeu.
este scrisoarea Lui de dragoste
în care noi, oamenii suntem personajele principale.

Și mai este materia de examen pentru veșnicie.
Oare câți ne-am îndrăgostit de ea
Spre a avea parte de eternitate?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »