O ultimă secundă
din ultimul minut
al ultimului ceas,
atâta a rămas.

Bătaia gongului în timp
e pregătită
pentru ultima împărtășanie
cu vin și cu pită.

Ce bine, o, Doamne: anafura Ta
ia formă de trup și formă de sânge
atunci când se frânge
în inima mea.

Apoi?…
apoi nu mai există apoi
pentru oamenii goi,
există doar sânge și moarte și război:
în infinita lor nesăbuință
au uitat de Dumnezeu și credință.

Dăm vama acelor ce vamă ne cer
Dar nu dăm pământul pe cer,
Dăm prea mult din viață risipei
Și nu gustăm sâmburii clipei.

Prea mult ne-mbrăcam în haine furate
Și hainele albe rămân nespălate
Ființa topește-se toată
Dar inima încă-i de piatră.

Din târg și talciocuri furăm vechituri,
Furăm din păduri uscături;
Uităm să-nverzim lângă cruce
Și drumuri se frâng la răscruce.

Pășim dinspre cușcă spre cușcă,
Cerneala din biblii se uscă
Căci nu am gustat din Cuvânt
…Țărâna se scurge-n pământ.

Pentru că a fost o primăvară a florilor
ajungem la o toamnă a culorilor;
între cele două perioade
suntem purtători de vise și roade.

Și ce dacă mai departe, în față,
se-ntind teritorii de gheață?
am depășit, prin Hristos, vremelnicia:
și moștenim prin El veșnicia.

După ce am gustat din hrana cerului
nu vrem să ne întoarcem în păcat
nici în zodia fierului;
nu vrem să ne facem tezaur
lângă idoli și vițelul de aur.

Ne-am înrolat în oștirea sfântă a Cuvântului,
nu ne întoarcem la zodia vântului,
nici la zodia din deșert a rătăcirii,
rămânem în lumina de la crucea iubirii.

Se vând în talciocuri zodiile lumii,
la porțile lor stau stâlpii furtunii;
potopul, Sodoma și turnul din Babél,
se frâng și topesc în jertfa de Miel.

Când va veni vremea de mare trecere,
când îngerii vor pune mâna pe secere
să nu vă ajungă în inimă teamă:
vom trece cu carul de snopi prin mijloc de vamă

Sculptăm în vânt cuvinte,
cu gând sculptăm în minte
și vorbe când rostim
în suflete cioplim.

În dragoste și ură
prind forme de sculptură
iubire și credință
ori trup de suferință.

Când rugul nu se stinge
credința ta învinge
sculpturile-n viței
din dălți de farisei.

Să-i treacă mării pragul
sculptura cu toiagul
dă apa la o parte
să nu aducă moarte.

Toiagul, ca o daltă,
lovind în stânca-naltă
sculptează apă vie
să curgă în pustie.

Sculptăm cu rugăciuni
din zgură și cărbuni
leproși tămăduiți
și oameni mântuiți.

Mă rog, lumea să știe:
sculptează-n veșnicie
El însuși, Domnul meu,
copii de Dumnezeu.

Când seninul de pe cer
Se descoase de mister
Dau să prindă aripi norii
Și să legene condorii

Între crestele de munte
Și mirarea de pe frunte.
Când în vânt cuibăresc șoapte
Și în ramuri fructe coapte

Între lună și-ntre soare
Curge binecuvântare
Și se-aude cor de pace
Dinspre paradis încoace.

Peste bruma vieții mele
Clădesc schele peste schele
Peste pragul de-efemer
Să deshid ușa la cer

Când firul vieții s-a ros
Trec prin crucea Lui Hristos.
Între lumină și noapte
El o ia și-o duce-n spate;

Eu mă înfior spre sânge
Când pentru mine se frânge
Și, deși n-am meritat,
“M-a murit” și m-a-nviat.

Între litera strâmbă și cratimă
oceanele lumii se clatină
și nu mai dau sensuri vapoarelor
și nici combustibili motoarelor.

Între suflarea de vânt și cuvânt
furtunile nasc pe pământ
tornade ce rod temelii
și varsă potop de urgii.

În drumuri cu piedici, pe jos,
umblările fără Hristos
sunt doar rătăciri și himere
prin viețile-așa efemere.

Pe drumuri păzite de duh
ard focuri în brațe de rug
în față și-n spate-s făclii
iar cei care umblă sunt vii.

Și vii suntem noi
și vii sunteți voi,
trecut-am de-a lumii enclavă,
ne-ntoarcem acasă în slavă.

Din scânteile credinței
s-au aprins stelele
și cerul a rămas deschis
în laturile către infinit
să găzduiască dragostea lui Dumnezeu
infinit mai mare decât infinitul.

Întrebându-L pe Isus cât te iubește
-oricine ai fi-
Își va desface brațele a-mbrățișare
și, dacă ai fost orb vei vedea
palmele Sale străpunse de piroane
și atunci vei înțelege
că El este dragoste.

Când va vorbi,
dacă ai fost surd, vei auzi
predica de pe munte
și cântarea din ziua de Paște,
“Hristos a înviat”
și te vei naște din nou din apă și duh.

Dacă ai fost orb
vei vedea schimbarea Lui la față;
și tu te vei schimba la suflet
și la inimă
și nu vei mai rătăci prin păduri de spini
după dumnezeii lumii deșerți și străini.

Am despicat furtuna în două:
în mijlocul ei am găsit
sămânță de vânt dezlegat,
iar în coajă fulgere congelate
gata să lovească, din loc în loc,
pământul și cerul cu foc.

Furtunile despicate seamănă
cu mările roșii crăpate,
îmblânzite de toiagul ocrotirii
și stâlpul de nor din cerul iubirii.

Furtunile stârnite pe mare crapă
și se îngroapă în ape liniștite
când Împăratul poruncește să tacă
și ele ascultă smerite.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »