Tragedia lumii a început atunci când, lumea,
răstignidu-L pe Fiul lui Dumnezeu,
a crezut că L-a învins pe Dumnezeu,
dar ea aluneca în robia împărăției lui Anticrist.

Tragedia din tragedie e aceea că
lumea nu știe că nu știe ce e de făcut
să rămână vie.

Ea? Nimic. Deja totul a fost făcut
tocmai de Acela pe care L-a răstignit.
El i-a luat moartea, dăruind viață
și lumea a refuzat și încă refuză
să trăiască veșnic.

Nu-i așa că e nebunie să dai totul pentru nimic,
ca într-un troc,
vărsând veșnicia în iazul de foc?

Ce folos să privești într-o carte
cu literele mai mari decât tine
și să nu știi să citești?
Ce folos să arcuiești fierul și, poate, lemnul,
și să nu privești niciodată arcul din curcubeu?

Ce folos are urcușul, când, la capătul lui,
întâlnești întotdeauna deșertul?
Ce folos să pui întrebări peste întrebări
și să nu știi răspunde la niciuna din ele?

La ce bun așteptarea zilei de mâine
când ea nu-ți aduce niciodată nimic?
De ce să-L cauți pe Dumnezeu la capăt de lumii
când El spune că va locui în tine?

Dacă-mi răspunzi, să-mi scrii pe adresa dragostei,
are căsuța poștală la intrarea dinspre inimă.

Drumule, tu, dacă nu duci nicăieri
nu poți fi drum, ești numai fum.

Izvoare de apă: dacă vă vindeți
pe albie seacă, sunteți doar sete,
arsă și stearpă, pe coji de deșert în perete.

Omule, tu, dacă ești numai lut
te așezi, ori târziu , ori curând,
la un rând, să te duci aplecat în pământ.

Este drum către cer, este drum,
nu de lut, nu-nfundat, nu de fum,
doar un drum veșnicit de lumină
în curând, El, Hristos, o să vină.

Pe axa iertării, roțile-ndurării
Smeresc în genunchi valurile mării.
Munții ascuțiți, nebătătoriți,
Împletesc trasoare de meteoriți.

Convoi de vapoare, stăpân peste mare,
Oprește în cer să încarce soare.
Niște păsări grase și păsări de oase
Ciugulesc grămezi de stele nearse.

La un foc de paie, lacrimi în șiroaie
Se silesc căința coaptă s-o îndoaie.
Odrăzlesc credință bobii de căință
Fluturând în inimi steag de biruință.

Cu bagaj de spume, oamenii din lume
Mituiesc poștași cu scrisori postume;
Încă pot să scriu cât nu e târziu:
“Este loc în cer pentru omul viu.”

Dacă peste noapte va ploua cu lumină
Sunt încredințat că întunericul va fi sfâșiat,
Inundat de tot, ca la potop.

Nu fulgerele vor vesti ceasul diluviu,
Ci ultima trâmbiță va porni Marele Fluviu.

Călcând pe povârnișul vieții,
alunecăm în fiecare zi
și nu ne știm, nu ne putem opri;
ne agățăm de margini noroiase,
de rădăcini sleioase și de nimic,
nu te ridici nici tu, nici eu nu mă ridic.

Ajunși în fundul gropii și-a mocirlei,
cu propriile puteri ne căznim să ieșim
pe-același drum stricat
pe care am alunecat;
dar nu-i nicio nădejde de scăpare
până găsim, chiar bâjbâind,
prin îndurare, și eu și tu,
o altă cale de urcare.

Cad solzii de pe ochi
și măhrama se ridică,
înțelegem pe ce povârnișuri am umblat,
în câte locuri interzise am intrat,
în ce păcate și minciuni ne-am maculat,

cât n-am iubit, cât am râvnit
la bogății ce-au sărăcit,
la nepăsări ce-au apăsat,
la ignorări ce-au dărâmat,
la timp pierdut și risipit,
la râvna care ne-a râvnit.

Cel ce se-ntinde și ne cuprinde
de subsioară, ne trage-afară,
din gropi de tină înspre lumină;

Călcând pe drum alunecos,
n-am fost lângă Isus Hristos,
Dar mi-a făcut acoperiș
să nu mai calc pe povârniș,
mi-a-ntins o mână-nsângerată
să nu-L mai părăsesc vreodată.

Există păcate pe care le poate ierta doar Dumnezeu
și oamenii pe care El îi atinge;
atinge-ne, Doamne, și pe noi
să-i putem ierta pe toți, de tot și de toate.

Aleg să nu aleg nelegiuirea
În nicio circumstanță, în nicio conjuctură,
Dezgrop un ghiocel spre a-ngropa securea
Și-n gropile-abisale înmormânta-voi ura.

Aleg să viețuiesc în adevăr
Chiar dacă miezul adevărului e-ncins,
Mă urc pe scări în florile de măr
Să înfloresc în fulgul ce m-a nins.

Aleg să Îl aleg pe Dumnezeu,
El m-a ales pe mine mai întâi;
În fiecare zi, la căpătâiul meu
E palma Lui, făcută căpătâi.

Rămâne lumea asta mai săracă
Atunci când umbrele în mantii ne îmbracă
Și își adună grabnic muritorii
Turnând țărâna-n valea trecătorii.

Rămâne lumea asta fără noi
Când humusul își ia țărâna înapoi;
Și ce dacă suntem pribegi și trecători?
Doar ne mutăm în cer spre-a fi nemuritori.

Drumul care trece prin dreptate
Naște în cătușe mâini împreunate,
Iar scara ce urcă pe zidul iertării
Își spală fușteii în spumele mării.

Până și sângele, atunci când vâslește,
Colindă a om, pe care-l topește;
L-a pus Creatorul prefață,
La cartea cu pagini de viață.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »