Călcând pe povârnișul vieții,
alunecăm în fiecare zi
și nu ne știm, nu ne putem opri;
ne agățăm de margini noroiase,
de rădăcini sleioase și de nimic,
nu te ridici nici tu, nici eu nu mă ridic.

Ajunși în fundul gropii și-a mocirlei,
cu propriile puteri ne căznim să ieșim
pe-același drum stricat
pe care am alunecat;
dar nu-i nicio nădejde de scăpare
până găsim, chiar bâjbâind,
prin îndurare, și eu și tu,
o altă cale de urcare.

Cad solzii de pe ochi
și măhrama se ridică,
înțelegem pe ce povârnișuri am umblat,
în câte locuri interzise am intrat,
în ce păcate și minciuni ne-am maculat,

cât n-am iubit, cât am râvnit
la bogății ce-au sărăcit,
la nepăsări ce-au apăsat,
la ignorări ce-au dărâmat,
la timp pierdut și risipit,
la râvna care ne-a râvnit.

Cel ce se-ntinde și ne cuprinde
de subsioară, ne trage-afară,
din gropi de tină înspre lumină;

Călcând pe drum alunecos,
n-am fost lângă Isus Hristos,
Dar mi-a făcut acoperiș
să nu mai calc pe povârniș,
mi-a-ntins o mână-nsângerată
să nu-L mai părăsesc vreodată.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website