Suntem mădulare în același trup;
Când unul suferă, suferă tot trupul.
Când vine vindecarea, bucuria este a tuturor,
Pentru că toți au fost atinși de Vindecător.

Ne rugăm unii pentru alții
Cu gândul lui Dumnezeu
Ascuns în gândul nostru,
Întotdeauna cu credință, Întotdeauna cu nădejde.
Avem nevoie de Tine, Doamne!

Ți-ajunge vorbirea în gând,
O! Om dezbrăcat, desculț și flămând;
Ți-ajunge arsura din plâns
Și bruma de viață în care te-am strâns.

Ți-ajunge nimicul ce-l ai
Când inima ta, tu Mie mi-o dai;
Averile lumii seduc,
De unde-au venit și unde se duc?

Ți-ajunge țărână suflarea,
Acolo , la cruce, ți-ajunge iertarea
Te iau din pământul din care-ai venit
Să-ți dau stăpâniri în cer infinit.

Te scot din nimic, mutându-te-n tot,
În inima ta întinde-Mi-voi cort,
Îți iau în curând privirea-lantrenă,
În schimb să îți dau lumină eternă.

Nu-i cerul un nor în care se urcă
Pe scară de ploi, pe scară de paie,
În care s-aduni sub coarne de furcă
Grămadă de stele uscate, în claie.

Nu-i cerul făcut să fie privit
În treacăt, grăbit, cu geană furișă;
L-a-ntins Dumnezeu spre-a fi pregătit
S-aștepte pe iș, s-aștepte pe ișă.

Iar drumul pe care încep a se duce
Se ține curat, pe stâlpi de sfințire;
Începe de jos, la dealul cu cruce,
Și numele lui se cheamă iubire

Suntem datori în viață cu o moarte
Pământului îi datorăm pământ,
Străinătăție așteaptă pașapoarte,
Cuvântului îi datorăm cuvânt.

Le datorăm confraților iubire,
Dușmanilor le datorăm iertare
Căci s-a-ndurat Cel Sfânt cu nemurire
De omul smuls din inimi de vâltoare.

Nu datorăm nimica firii pământești,
Păcatului i s-a plătit prin cruce,
A fost chemat de vocile cerești
În nemurire omul să se urce.

Cei ce nu dorm când se trimit chemări,
Aceia ce veghează ne-ncetat
Sunt așteptați în cer, cu-mbrățișări,
Și așezați la mese de-mpărați.

V-ați îmbrăcat în ceea ce sunteți,
Nimic cu mai puțin și cu nimic mai mult,
Rămâneți în credință când traversați vieți
Căci, veacul viitor trecutu-s-a demult.

V-ați îmbrăcat întotdeauna-n voi
Până când coaja lutului v-a ros
Dar nașteți-vă vremurilor noi
Și vă-mbrăcați cu totul în Hristos!

Vă îmbrăcați cu lacrimi la plecare
Iar la întoarceri cu îmbrățișări,
Pământul se îmbracă de la soare
Doar Domnul ne îmbracă-n încercări.

Nu închisorile ne sunt gratiile
Ci gratiile neștiinței ne sunt închisorile.
Din ele se iese doar pe ușa deschisă în cruce;
Dincolo așteaptă adevărul care ne face liberi.

Ni-i dată viața cu chirie, pentru o vreme,
Apoi, după marea răscumpărare,
Devenim proprietari, împreună cu Hristos,
Pentru totdeauna.

Nu avem niciun drept de a o vinde
Ci chemarea de-a o păstra curată,
Așa încât inima să bată
Nu roabă păcatului
Ci, împreună și deodată cu inima Lui.

Dacă oamenii ar vorbi numai atunci
când au ceva a spune,
ar fi atâtea tăceri și liniște în lume,
ca un susur blând s-ar auzi un râu
în care ar curge rugăciune.

Pe meridianele si paralelele pământului,
De dimineața până seara
Și în toate nopțile,
Peste tot și în toate,
În bucurii și în vâltori,
În bogăție și în sărăcie,
Trăim în uitarea
Că urmează tăcera….

Oare cum așteptăm clipa în care
Trâmbițele vor suna întâia dată,
Pentru ultima oară?

După înmormântarea Fiului lui Dumnezeu
Oamenii s-au întors la casele lor amărâți
Și apăsați de vinovăție;
Doar puțini au rămas să vadă învierea

Și să schimbe moartea pe apa vie;
Ei și-au aruncat îngrijorările și apăsările,
Păcatele și bolile și neputințele
Pe umerii Lui, și El i-a iertat.

Dacă ai văzut învierea și înălțarea
Rămâne să aștepți revenirea
Și răpirea și schimbarea,
Ori, să te întorci -ca de la înmormântare-
La propria ta neascultare.

Îndură-Te, Doamne, de orice ființă,
Îmbrac-o în haine de sfântă credință
Și dacă rămas-a de turmă,
Păstorul Cel Bun s-o ducă la turmă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »