Celui care își lipește urechea
de sânul pământului
îi este dat să-i audă
bătăile inimii
în ritm de ape curgătoare
și ropot de ploi,

să asculte torsul zăpezilor
și colinda de vânt
respirând a miresme de flori
până și lava-i e sânge fiebinte

iar degetele de rădăcini
sunt cuvinte ce s-au născut
din Cuvântul care a fost
la început
și eu și tu, pământule,
suntem făcuți din aceeași țărână,

de aceea, la înmormântare,
aproape ne ținem de mână.
Așa i-a fost omului dat
pământul să-i vorbească,
apoi este chemat la nuntă de-Mpărat
în patria cerească.

Lacrimă, tu: în ce hotare
colinzi cu ape vindecătoare?
și ce izvoare, din ce fântâni
strecori prin rănile din mâini?

Până la care adâncimi
poți lumina întunecimi?
lacrimă tu, lacrimă eu,
pictează Domnul în curcubeu.

Lacrima râde, lacrima plânge
sus, la Golgota, lacrimi de sânge;
lacrimi la stânga, lacrimi la dreapta,
păcat și lacrimi le șterge Tata.

Curg către cer lacrimi de jos
făcând cărare după Hristos;
în marea lumii urlă furtuna,
al Tău sunt, Doamne, întotdeauna.

Când stelele crengile-și rup
Vulcanii din inimi, prin ramuri, erup
Și fructele vieților coapte,
În mijloc coc sâmburi de șoapte.

Când stelele brațe întind
Și cerul de crengi îl aprind,
Privește, tu, omule,-n sus:
Înseamnă că vine Isus.

Între veșnicia de dinainte
și cea de după noi
sunt pumnii noștri goi,
la capete cu trupuri
de țărână și noroi.

Așa cum am venit,
așa vom și pleca,
nimic nu am adus,
nimic nu vom lua,
iar lumea va rămâne
și cu amprenta mea
și cu amprenta ta.

Însă, în veșnicia ce urmează,
vom dăinui, fără tăgadă,
și tu și eu,
și fiecare ființă
care a fost odată numărată.

Dar, Doamne, câți absenți vei număra
din cei ce i-ai chemat la nunta Ta
că au de împărțit în nebunie
o altă blestemată veșnicie?

-Ce faci, omule?
-Iată, străbat și eu viața, acesta;
-Nu cumva calci peste ea?
-Doar spinii ei care îmi sfâșie fața
și picioarele,
și noroiul ce astupă izvoarele.

Nu-i calc gropile,
le acopăr cu mantaua de umplere
și le curăț de copite grăbite.

Îi îndrept – cât pot- drumurile strâmbe
și-i torn în izvoare picături de sudoare;
hainele-i cârpite le pun la spălat
să umble pe ape cum calci pe uscat.

Îi învăț norii nu doar să umbrească,
îi învăț să hrănească deșertul uscat,
sătul de atât așteptat,
flâmnd să-nverzească
sub cerul cu ploi la fereastră.

Dar, mai ales, fac drum îngustat
din drumul cel lat,
să poată păși pe aceleași urme,
după Păstor,
oile din turme, către cer,
acolo unde este patria lor.

În fiecare om există un loc gol
pe care nu-l poate umple
decât Cuvântul

Și pentru că la început a fost Cuvântul
și Cuvântul era cu Dumnezeu
și Cuvântul era Dumnezeu,
în fiecare om locul acela gol
nu-l poate umple decât
Cuvântul, adică Dumnezeu.

Omul acela se numește creștin
iar fratele lui se numește Hristos;
el ridică mâinile spre cer,
și strigă: Ava,
adică Tată.

Pe marginile frunzelor uscate
au ruginit palate.
Cresc vulturii de fier
pe muntele cu creștetul în cer.

În albiile lacrimii-nflorite
curg primăveri smerite;
Furtunile încep
din sfârtecarea norilor
cu cep.

Cămările din inimile pline
au rafturi cu suspine
Și au comori sfințite
de la minunea înmulțirilor de pite.

Apusuri ancorate-n răsărit
fac omul fericit
Iar treptele iubirii
îl duc pe om la crucea mântuirii.

În drumul prigoanei când nu-i pe sub mare
Nu-i nici o scăpare.
Din cer când nu vine nici pâine nici mană
E lipsă de hrană.

Când stânca nu varsă din inimi izvor
Noroadele mor.
Iordane, în două când nu se despică
Credința e mică.

Pe munții Sinai când nu se dă lege
N-avem ce culege.
Pe munte, Isus, se schimbă la față
Să nu fim de gheață.

În Cana, când apa n-ajunge-a fi vin
Minuni nu mai vin.
Când nu ne hrănim din pâini înmulțite
Cădem în ispite.

În staule, unde nu-s paznici păstori,
Sar lupi răpitori
Și hoții dau buzna, năvală și ei
Să jungie miei.

Din groapa lui, Lazăr, de nu ar ieși,
Noi doar am muri.
Dar, după Golgota, mormântu-i pustiu
Și omul e viu.

De nu învia Hristosul din morți
Pierduți eram toți,
Dar El a-nviat în ziua de Paști
Ca eu să mă nasc
Și tu să te naști.

Îmbracă-te în înger
Iubit copil al meu
Așază-te-n genunchi
Slăvind pe Dumnezeu.

Închină-te doar Lui
În pace, cu smerire,
Să lase peste tine
Belșugul de iubire.

Să mulțumești copile
În orice vreme-ar fi
Lui Tatăl și lui Fiul
În fiecare zi.

Să îți aduci aminte
Că noi suntem pământ
Însuflețiți cu viață
Prin Duhul Lui cel Sfânt.

Să-I mulțumești din suflet
De jertfa răstignirii,
De sângele ce-a curs
Prin rănile iubirii.

Când te vor copleși
Părerile de rău
Privește către El
Și către Fiul Său.

Te va lua în brațe
Cu dragoste curată
El îți va spune: fiu,
Tu Îi vei spune: Tată.

-Ce vorbe se-aud deși nu-s rostite?
-E glasul de grâu pe vatra de pite.
-Ce roade se-dună deși nu sunt mâini?
-Sunt pruncii de grâu pe vatra de pâini.

-Ce pâine din cer ne ține de hrană?
-E pâinea Canaan, pe drumul de mană.
-Dar când se va coace și ea în “cuptoară”?
-Când fi-va neghina din pâine să moară.

-Și cum se-nmulțesc, cinci pâini cu doi pești?
-Cu foamea din oameni, și cu mâini cerești.
-Ce pâine din cer se naște-n poiată?
-E pâinea-Cuvânt, cea care ne iartă.

-Ce hrană e-aceea în pâine și vin?
-E taina-ndurării a Celui divin.
-Dar, Doamne, de ce, când pâinea se frânge,
-Din coastele ei curg râuri de sânge?…

« Postari mai noi — Postari mai vechi »