-Ce faci, omule?
-Iată, străbat și eu viața, acesta;
-Nu cumva calci peste ea?
-Doar spinii ei care îmi sfâșie fața
și picioarele,
și noroiul ce astupă izvoarele.

Nu-i calc gropile,
le acopăr cu mantaua de umplere
și le curăț de copite grăbite.

Îi îndrept – cât pot- drumurile strâmbe
și-i torn în izvoare picături de sudoare;
hainele-i cârpite le pun la spălat
să umble pe ape cum calci pe uscat.

Îi învăț norii nu doar să umbrească,
îi învăț să hrănească deșertul uscat,
sătul de atât așteptat,
flâmnd să-nverzească
sub cerul cu ploi la fereastră.

Dar, mai ales, fac drum îngustat
din drumul cel lat,
să poată păși pe aceleași urme,
după Păstor,
oile din turme, către cer,
acolo unde este patria lor.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website