Dacă fluturii și florile
ar fi la fel,
fiecare cu o aripă
și o petală,
am cunoaște zborul fluturilor
după miros
iar albinele s-ar împreuna cu florile
în luna de miere.

Când vulcanii inimii erup
Rănile își mută trupele în trup,
Durerea își pune cuiburile-n răni
Și omul strecoară țărână prin vămi.

Fumegă războaie de destine arse,
Ierburile-ascut gurile de coase,
Fetele morgane, morgane rămân,
Omul nu mai știe cine-i e stăpân.

Lumea rătăcește cu busole sparte,
Și, citind din cărți, nu citește-n Carte…
Însă, din păcate, omul e uituc,
Ca un fir de abur viețile se duc.

Ca un nor de fum, ca un fum noros
Trecem prin viață prea privind în jos;
Omule, ridică privirea în sus:
Trâmbița se-aude și vine Isus.

Noi nu putem, din pricina rușinii,
Privirile în sus a ridica
Fiindcă-am cules din lăstărișuri, spinii,
Făcând coroană pentru fruntea Ta.

Nu meritam păcatul a ni-l șterge
Când noi ne-am răzvrătit și Te-am străpuns,
N-am vrut pe-același drum cu Tine-a merge
Și-atunci când ne-ai chemat noi ne-am ascuns.

Și încă ne ascundem în țărână
Și încă rătăcim debusolați
Dar mâna Ta ne ține strâns de mână,
Ne spui că noi cu Tine suntem frați.

Atuncea, Doamne, rușinați ne strângem
În adăpostul Tău de îndurare;
Ne cureți lacrima cu care plângem
Să stăm la înviere în picioare.

Privim la cer din ce în ce mai rar
Când anotimpuri zboară peste noi,
Li-s aripile grele de atâtea ploi
Și totuși viața e supremul dar.

Umblăm prea mult cu ochii aplecați
Și spatele aproape gârbovit,
Așa cum suntem Domnul ne-a iubit,
Ne-a-nvrednicit a fi cu Fiu-I frați.

Prea alergăm și prea ne istovim,
Ajungem să ne naștem obosiți,
Uităm că în curând vom fi cosiți
Și parcă n-apucăm să ne iubim.

Și totuși vine iarăși dimineața
Iar inimile încă bat în piept,
Acel ce-n tot și-n toate este drept
Cu apa vie ne clătește fața.

O scară se mai reazămă pe cer
Nu să coboare îngeri nici să urce
Iar prima treaptă e înfiptă-n cruce,
Fușteii ei sunt ancore de fier.

Ar fi oare drept ca soarele
să aștepte să ierți
și mai apoi să apună?
iartă întâi tu,
pe orcine, oricât, de orice,
până nu asfințește soarele
și nu seacă izvoarele.

De câte ori?
nu o dată, nu de două,
nici de șapte:
de patru sute nouăzeci de ori
-cum a zis Hristos-
ca învățându-te cu iertarea
să știi că soarele răsare
și mâine dimineață.

Sunt mulțumit, Doamne, cu ceea ce îmi dai,
Atunci când Te-ntâlnesc mă învelești cu Rai,
Atunci când îmi vorbești sunt pruncul fericit,
Atunci când Te ascult sunt omul împlinit
.
Când voia Ta mă trece prin încercări
Tu nu mă lași să mă scufund în mări,
Mă treci de valurile despicate
După Acel ce crucea mea o duce-n spate.

Ne-ai spus, o, Doamne, de atâtea ori
Să n-alergăm deșert după comori;
Ne chemi la ape vii care adapă
La bogății ce nu se iau pe plată.

De ce s-alegem goana după vânt?
Sunt mulțumit, o, Doamne, cu ce sunt;
Viața mea Îți aparține Ție,
Strig: Maranata! Domnul o să “vie”.

Cine face-mpărțirea între noapte și zi
În secunde egale, doar cu mâinile goale,
Ne-ncetând a iubi?

Cine face-adunare de senin și de nori
Când se cos peste lume preasfințite costume
Ca tu, om, să nu mori?

Cine face scăderi din prea multe-adunări
Ca să facă dreptate peste toți,
și în toate
Îmblânzid val de mări?

Cine face-nmulțiri pe întregul pământ,
Răstignindu-Și pe lemn Fiul Lui, ca un semn,
De-a fi omul un sfânt?

Nu sunt doar întrebări care lumii-i se pun,
Dați răspunsul voi, toți, până nu sunteți morți:
Doar El, Domnul, e bun.

Ce rost au trupurile asudate
Când inimile-n ele sunt sudate?
Și ce transportă sângele prin corp
Când omul fără Dumnezeu e mort?

La ce-s buni anii adunați în spate
Când inima e plină cu păcate?
Ce câștigăm după o viață-ntreagă
Când ramura nădejdii e beteagă?

Ce sens au pașii-mprăștiați pe jos
Cât nu-l ajung din urmă pe Hristos?
Pe care scară-n cer mai poți să sui
Când nu ai reazămul pe crucea Lui?

Ce rost, ce rosturi mai rămân în urmă
Pentru acela rătăcit de turmă?
Dar văd un Fiu de om pășind pe ape
Cu mâinile-I întinse să ne scape.

Alergăm între două-alergări
Pe drum larg, pe poteci și cărări
În hățiș, prin păduri, prin noroi,
Alergăm să ne-ajungem pe noi.

Mult prea rar ne oprim să trăim
Lângă omul pe care-l iubim,
Alergăm dinspre foc înspre ger
N-avem timp să privim către cer.

Am uitat să cădem în genunchi,
Pendulăm între coapsă și trunchi,
Am uitat să rostim rugăciuni,
Am făcut bătături de cărbuni.

Alergăm cu picioare de lut
Spre sfârșitul deja început;
Dumnezeu face semn după semn
Să oprim lângă crucea de lemn.

Mă opresc, te oprești, ne oprim,
Respirăm fericiți că trăim;
Ne uităm în oglinzi: suntem goi…
Dar Hristos a murit pentru noi

Ne îmbracă în haine de in,
Când Se frânge-ntre pâine și vin;
Ceru-ntreg se oprește și tace:
Între Ava și om este pace.

După ce ne naștem
ne rămâne atât de puțin timp
de trăit;
dar, ce har:
să fim liberi să ne naștem din nou
și să avem parte de viață veșnică.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »