Asemeni frunzelor uscate
Vin vremi cu gârboviri de spate
Și cu paltoane ponosite
În pragul unor ierni cumplite.

Cu încălțările lor sparte
Se trec prin ape-nvolburate
Și, să ajungă la liman,
Și-au cheltuit ultimul ban.

Însă, așa, ca-ntotdeauna
Acel ce-a potolit furtuna
Ne-ntinde iarăși mâna Lui
Cu semnul dăltuit de cui.

Ne dăm examene restanță;
Mai este vreme de speranță,
Prin vadul mării despicate
Mai este loc de șters păcate.

Mai este pentru toți o haină,
E loc la cina cea de taină
Să ne hrănim cu vin și pâine;
A fost un ieri, va fi un mâine.

Fiecare om e o cetate,
cu ziduri și porți
și turnuri de veghe;
capitala ei este inima
și apărătorii,
îngerii trimiși de Dumnezeu.

Fiecare om
are atâta valoare pentru Domnu’,
că, pentru viața omului
a dat în schimb viața Fiului Lui.

Fiecare om este unic și irepetabil,
așezat în paranteza
dintre naștere și moarte,
liber în tot și în toate
doar în adevărul imuabil.

În trecere pe pâmântul acesta,
fiecare om e doar o ființă
cetățean al cerului,
întrucât a călătorit și suferit
cu Hristos
între Gabata
și Dealul Căpățânii.

Poate vom trăi și mâine,
Poate ne vom auzi,
Poate ne vom întâlni…
Poate, mâine, nu vom fi.

Fie una, fie alta
Fie toate, orișicum,
Haideți să iubim din suflet,
Hristos, iată, e pe drum.

Numai dăruind iubire
De iubire avem parte,
Drumul către nemurire
Ne va duce mai departe.

La întâlnirile cu Hristos
avem onoarea de a fi înfrânți
de învierea Lui
peste mormintele noastre,
în ziua de paște,
adică,
ziua dintâi a veșniciei.

Vom da un examen din ziua de mâine;
Tematica lui nu se trage la sorți:
Ce știi despre cina cu vin și cu pâine?
Ce faci pentru ziua-nvierii din morți?

Cât ești din țărână și cât nu mai ești?
Citești adevărul, ori cărți cu povești?
Cât timp a trecut, cât timp a rămas?
Cum cântă cocoșul în ultimul ceas?

Ce haine îmbraci pentru nunta de sus?
Aștepți bucuros se-ntoarcă Isus?
Ce fel de comori alegi să alegi?
Ce sameni, apoi, ce aștepți să culegi?

Vom da un examen din ziua ce vine:
Să nu ne lași, Doamne, să fim de rușine;
Deschide-ne-n inimi, Tu, cărțile sfinte,
Împarte la toți viață-n cuvinte.

Pe un gând care blând colinda
Mi-am urcat toată dragostea mea,
O voi ninge peste semenii mei
Și mă rog împreună cu ei.

Mă împart fiecărui cât pot
Și m-aplec din adâncurii să-i scot
Între noapte și zi, peste seară,
Niște îngeri coboară o scară.

Să se urce desculți pe fuștei
Fiecare din semenii mei,
Să coboare din cer mântuire
Fluturând în stindard de iubire.

Să cuprindă pământul o pace,
Nelumina să moară-n găoace,
Să ne-atingă edenul pe toți
Nelipsind la-nvierea din morți.

N-ai terminat lume de plâns?
Că ultimile boabe de lacrimi s-au strâns
Și primele riduri, în ziduri,
apar
Iar vlaga din tine se scurge-n zadar.

Și n-ai terminat comoara să-ți numeri
Acuma, când crucea te-apasă pe umeri?
Pământul întreg cu cine-l împarți
Când ochii ți-s umezi și îngerii sparți?

De ce în genunchi te așezi
Când nu mai auzi și-atunci când nu vezi?
Ce haine ți-ai scos la vânzare
La cea de pe urmă strigare?

Câți miei mai apucă să pască
Cu botnița prinsă sub mască?
O! Doamne, ne treci prin pară și foc,
Că, poate, credința ne mișcă din loc.

Umblăm pe o rană aproape deschisă
În trupul bolnav al patriei mele
Cad tone de ierni pe aripi de vise
În cer credincioșii îndoaie zăbrele.

Se spun rugăciuni cu vorbe de sânge
Rostite de inimi în porți ferecate,
Un ochi încă vede când celălalt plânge
Isus, de pe cruce, mai șterge păcate.

O! Lume bolnavă de boală lumească,
Deschide poiata cu boi și cu vaci,
În grajd, Împăratul veni să se nască
Apoi să te ierte când nu știi ce faci.

Mă rog cu poporul să nu râmân mut,
Hristos se așează în taina din cină;
Mi-am strâns tot bagajul, sunt gata, mă mut
În cer, că Isus e-aproape să vină.

Și-a pus furtuna furtunul în gură
Și suflă cu boală spre marea umană,
O molimă umblă mereu nesătulă
Iar viața mai cere pomană.

Cu pruncul în spate și pâinea în poale
O mamă-pământ se-ascunde-n deșert,
Așează capacul pe oalele-i goale…
O, Doamne! Pe cine să iert?

Te scoală din boală, tu, mamă cu prunci
Și calcă pe roșcove fierte,
Ridică-ți spre cer privirea, și-atunci
El, Domnul, e gata să ierte.

S-a internat pământul în spital,
Cu febră, cu frisoane și cu teamă,
Nu a purtat la mijloc, strâns, un șal
Din adevărul confiscat în vamă.

I-a ruginit și pavăza credinței,
Neprihănirea nu o mai îmbracă,
Ajuns bolnav pe patul suferinței
Încă mai vrea ca Dumnezeu să tacă.

Nu a purtat pe frunte-atâta vreme
Un coif al mântuirii de păcat,
N-a încetat Golgota să îl cheme…
Nu s-a oprit și nu a-ngenuncheat.

Nu a purtat încălțămintea păcii
Deși a fost lângă Hristos în barcă,
A zăbovit la roșcova pogăcii
Când Tata-l aștepta să se întoarcă.

Își face tratamentul cu infuzii
Din ierburi pământești, otrăvitoare;
Pământ bolnav, vei mai primi perfuzii
De sânge sfânt ca leac de vindecare?

« Postari mai noi — Postari mai vechi »