Parcă viața ar fi fum;
Umblăm în ea cu măști vetuste,
Ne strecurăm pe porți înguste
Între nimic și-ntre postum.

Părem culegători de flori,
Însă călcăm frunze uscate,
Mereu cu sarsanale-n spate
Între abis și între nori.

În nopțile neadormite
Ne punem visul să viseze,
Dar, până să se-nsenineze,
Ne cotropesc din nou ispite.

Atunci când se ridică ceața
Și zilele ne ies la soare,
Frământăm pâine cu sudoare
Și depănăm pe gheme viața.

Desfacem noduri încâlcite
Cu lacrimi gata strecurate,
Tu, Doame, ai plătit păcate
Spre-a ne muta pe căi sfințite.

Și viața nu va mai fi fum
Și nu va mai fi trecătoare;
Rămâneți oameni în picioare:
Isus Hristos este pe drum.

Scormonind pământul
cu mâinile goale
omul frământă noroi
în înima lacrimii sale;

dacă vor cădea peste el stele și ploi,
va dezgropa diamante
și din rădăcini vor răsări
smochini și măslini,
spre-a se-mplini prorocia
despre țara promisă
și despre Mesia.

Dar, până atunci,
trebuie străbătută pustia,
să-Și potolească Domnul mânia;
înainte de a cânta cocoșii
să trecem pe sub mările roșii,

apoi apele Iordanului
vor da înapoi, supuse,
spălâdu-l pe om de noroi

Luați Ierihonul fără a lupta
Zidurile-nalte toate vor cădea;
Drumuri pe sub mări îndrăzniți a trece,
Doar prigonitorii or să se înece.

Treceți Iordanul însoțind chivotul
În țara Canaan veți stăpâni totul;
Vă sleiește setea? veți lovi în stâncă,
Apa izvorăște de la Domnul, încă.

Nu purtați de grijă hainei prin pustiu
Domnul are taine arătând că-I viu;
Nici de încălțări nu vă-ngrijorați,
Tatăl vă croiește drumuri să umblați.

Împărțind credință veți primi putere,
În țara promisă curg lapte și miere;
Ia în stăpânire arii pământești,
Te așteaptă cerul să îl stăpânești.

Voi, ăștia, stăpânii lumilor de jos
Uitați de Stăpân, de Isus Hristos,
Voi ăștia, bogății, putred de bogați
De comori din cer, pentru ce uitați?

La ce folosesc averile lumii
Dacă vă vor pune-n mijlocul furtunii?
O! Deșertăciune, goană după vânt
E pământul sterp fără Duhul Sfânt.

Calea veșniciei, deja pregătită
De ce o schimbați pe căi de ispită?
Care minte-ntreagă dacă nu-i nebună
Cumpără furtună vânzând vreme bună?

Doamne, îi trezește din necunoștință!
Toarnă-le în inimi duh de pocăință!
Nu-l lăsa pe om pradă-n adormire,
Te rugăm, ne mută Doamne-n nemurire.

Cum ar fi să fie toată lumea vie,
să fi rămas toată,
să nu fi murit nimeni, niciodată?

să trăim mereu doar cu Dumnezeu,
să avem părinți, veșnic, printre sfinți,
ca un legământ întregul pământ
cercetat pe ramuri, toți să fie neamuri?

oare cum ar fi dacă-n loc de ură
și în loc de zgură
ne-ar umple întruna, pentru totdeauna
dragostea curată și adevărată?

dacă n-ar fi spini nici oameni străini,
dacă-n Paradis nu ar fi închis
drumul pentru vis,
cât s-ar bucura în inima sa
omul, tu și eu, lângă Dumnezeu?

Nu-i de necuprins, nici de neatins
acest gând măreț, infinit în preț:
Răscumpărătorul a plătit obolul
pentru omenire, pentru nemurire.

Fără astă mare, sfântă-ncredințare
viața e pustie și o nebunie,
cu nimic frumos și fără folos
dacă nu-L avem pe Isus Hristos.

Stăpân peste alb, stăpân peste negru,
Stăpân pe zăpezi și cenușă,
Stăpân pe sfărmat și integru,
Pe-nchideri-deschideri de ușă.

Stăpân peste ploi cu norii în spate,
Stăpân pe deșert cu hainele-i arse,
Stăpân pe vânzări și nopți cumpărate,
Pe gheme din caierul lumilor toarse.

Stăpân-nestăpân pe tot și nimic,
Pe munții înalți și-n văi adâncite,
Cu el aliat, cu el inamic,
Învins în victorii din lupte tocite.

Învins de un vis cu aripi căzute,
De zile puține, de zilele multe,
Învins de învinși, trădat de dușmani
Închis într-un țarc cu oameni orfani.

Și eu, și tu și el, și noi și voi și ele
Mereu logodiți cu cerc de inele
Ne naștem târziu murim prea devreme…
O voce șoptește de sus: “Nu te teme!”

Și nu ne vom teme, scăpa-vom de frică,
De lumea cea mare, de lumea cea mică;
Nu, nu vom muri, trăi-vom mereu,
Ne-așteaptă în cer, la El, Dumnezeu.

La moartea morții nimeni să nu plângă
Căci ultimul vrăjmaș a fost înfrânt;
Corsetul înrobirii vă destrângă,
Căci trupul lui Isus Hristos s-a frânt.

Ba, dimpotrivă, sfântă bucurie
Vă înfășoare inima la toți:
E prima zi din timp de veșnicie
După-nvierea omului din morți.

Să ne trăim viața care nu se trece,
Cea fără de capăt, fără mormânt rece;
Să ne trăim viața cea fără păcate,
Nu-n răsfățul lumii și nici în palate.

Miez din miezul ei fie-ne făptura
Ca împărtășia cu cuminecătura
Să ne lumineze lumina de sus
Cu izvorul sfânt în Domnul Isus.

Să ne trăim viața cea ce ne trăiește,
Nu huzurul ei ce se ofilește;
Doamne-Ți mulțumesc și atâta cer:
Lasă-ne să strângem comorile-n cer!

Aproape că nu mai e loc
Să coasem iar flacăra-n foc,
Căci dacă mimăm rugăciuni
Hristos nu va face minuni.

Se-năbușe spuze-n cenușă
Se târâie duhuri sub ușă
Mușcând din cămășile ude
Semințe-nscăiate și crude.

Dau crez curcubeului sferic
Să macine brâu de-ntuneric,
Cât are scântei în amnar
Aprinde iar mucul din jar.

Să ardă doar focul iubirii
Pe-altar închinat mântuirii,
Să fie lumină, să fie-nviere,
Gâlceava din lume să fie tăcere.

Din mugur în mugur de brad
Nădejdi ne-nverzesc și ne ard
Chiar dacă viața e scurtă
Ca fulgul în drumul spre iurtă.

Dar norii sunt plini de zăpezi,
Lumini se opresc în amiezii
Și ziua ce numele-ți spune
Nicicând, da, nicând nu apune.

Există, există mister
În taina venită din cer
În formă de om întrupată
Ca tu, să nu mori niciodată.

Ești liber să crezi ori să nu,
Cântarul îl porți numai tu;
Odată-adevărul rostit
Rămâne a fi împlinit.

O, mugur, cu inima verde
În bâlci de minciuni nu te pierde:
Ai fost cumpărat cu iertare,
Cu sânge și har și-ndurare.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »