Schimb lume rătăcită
Pe lume regăsită;
Schimb lume egoistă și rea
Pe lume cu inimă-n ea.

Schimb lumi amăgite
Cu mâini răstignite;
Dau toate averile mele
Pe cerul cu sete de stele.

Schimb noaptea fricoșilor
Pe cântatul cocoșilor;
Nevrednică inima mea,
Isuse, Ți-o dau pe inima Ta.

Eu știu și nu sper în zadar:
Vei face din ea un altar;
Mai știu c-o vei pune să bată
În viață nicicând terminată.

Schimb lutul uscat din mormânt
Cu ploaia din Duhul Tău Sfânt;
Dau toată a lumii avere
Pe taina din sfânta-nviere.

De nu era o zi și-o noapte
Și alte șase după ea
Nu erau cer și stele coapte
Și Universul nu-ncepea.

De n-ar fi dat Domnul să fie
O zi în fiecare zi
Cum ar fi viața noastră vie?
Din ce am fi putut trăi?

De nu era prima poruncă
De-a fi lumină-n infinit
Încă zăceam în humus încă,
Isus Hristos n-ar fi venit.

De n-aveam chip și-asemănarea
Cu-a Celui care ni le-a dat
Ne-mpresura întunecarea
Și-n viață nu am fi întrat.

De nu era o jertfă sfântă,
Un Miel, o cruce și-un altar
Nu ar fi fost moartea înfrântă
Și îngropată la Calvar.

De n-ar fi fost o înviere
Din morți a vieții vieților
N-am fi avut nici noi putere
De-a învia biruitori.

De nu era o rânduială
Și Legea Lui de nu era
N-am fi fost puși la socoteală
Nici eu, nici tu, nici el, nici ea.

Ce ceri tu, lume, de la mine?
Că eu am renunțat să-ți cer
Orice din ce mai ai în tine,
Eu cer un nume scris în cer.

Și ce să fac cu ce mi-ai da
Când toate ție-ți vor rămâne?
Rămâi cu bogăția ta,
Iau cerurile drept stăpâne.

Sub bogățiile de sus
Reverberăm ca un ecou
Pecetluiți în El, Isus,
Cu semnul nașterii din nou.

Care e prețu-nțelepciunii?
O, Doamne, Tu le știi pe toate:
Trecem prin mijlocul mulțimii
Purtându-ne o cruce-n spate.

Ce-ți trebuie, lume, de-mi intri în casă
Cu cizme murdare și sabia scoasă?
Săritu-mi-ai gardul, îmi calci peste flori
Pe prispa-mi de lut împrăștii fiori.

Ai hainele rupte și ești nespălată,
Te clatini a vânt cu flamura spartă;
Îți zornăi la brâu un maldăr de chei
Furate din inima ochilor mei.

Nu numai în case cu oameni în ele
Pui steag de prăpăd cu flamuri rebele,
Te vâri în biserici cu duhuri lumești
Pocalul credinței din inimi să-l verși.

Nu știi că-Mpăratul veni-va pe nori
Să-i cheme la oaste pe biruitori?
Va fi detronată mândria-ți din tron,
Vei fi nimicită la Armaghedon.

Încărcate în vagoane,
stelele cerurilor
așteaptă semnal de plecare,
de la peroane,
după mersul trenurilor.

Locomotive, cu roți de galaxii,
pun în mișcare, emotive,
luminile vii.

În fiecare seară
opresc, din gară-n gară,
convoaiele de trenuri,
pentru-mbarcarea
spre veșnicii
a celor spălați de Isus pe picioare.

Cât încă așteaptă convoiul de trenuri
se poate, tu, lume, să nu te cutremuri?
luatu-ți-ai numai biletul de dus
spre țara în care domnește Isus?

Acea atingere divină,
Sub care duhul ne suspină,
Golește lutul vechi, uscat,
În gropi din care-a fost luat.

Apoi, o sfântă contopire
Între Mireasă și-ntre Mire
Va naște veșnicii în noi
În ceruri și pământul noi.

Va fi o nuntă-a nunților
Între Hristos și-al Său popor;
Vei trece tu de grănicer
S-ajungi la nuntă, sus, în cer?

Ai haina albă, nepătată?
Îți este inima curată?
Și numele pe care-l spui
Stă scris în Cartea Mielului?

Dar nu sunt eu cel ce întreabă:
“Aduci tu inima întreagă
Pentru această sărbătoare
S-o facă El nemuritoare?”

După ce s-au terminat stelele de numărat
s-au împachetat împreună,
fără să se atingă,
și s-au legat cu chingă
în prinsoare de soare
și cu nod de lună.

Apoi s-a făcut împărțire,
de către Mire:
s-a turnat infinitul de astre,
prin pocale de Paște,

s-au rânduit porții nesfârșite,
de împărății sfințite,
de unde vă vorbesc,
de unde vă gândesc,
și mai ales,
de unde vă iubesc.

S-au adunat cuvinte de la copii
și au dat joacă,
s-au adunat cuvinte de la bătrâni
și au dat înțelepciune

de la oameni în toată firea s-au adunat cuvinte
și au dat putere și muncă și îngrijorări;
s-au adunat cuvinte de la înmormântări
și au dat deșertăciune

s-au adunat cuvinte de la Dumnezeu
și au dat veșnicii
împărțite fiecăruia
numărul cărămizilor vii
ce-au rămas după ei mărturii.

Ni-i dor de miros de stele
și gust se lună
la o cină de taină cu Tata
pe covor de constelații

Ni-i dor să ne-arate spre infinitul
de după neultima stea,
aprinsă și ea
de porunca: ” Să fie lumină!”

Ni-i dor de harta cu îngeri
cu aripile unite deasupra chivotului,
peste capacul ispășirii
și Tablele Legii.

Ecuatorul înfocat
Curge spre polul înghețat,
Meridian, după busolă,
Și cârmuit ca o gondolă.

Norii, cu sacii plini de ploaie
Se scurg, când cerul se-ncovoaie,
Peste o sete de pământ,
În semn de tainic legământ.

Stelele-n cer au prins miros
În drum croit după Hristos
Și se revarsă-n stoluri coapte
Să lumineze-n miez de noapte.

Lacrimi de stâncă, din izvor
Revarsă munți ‘napoi lor
Și înverzind deșert arid
Porți în oceane noi deschid.

Curg lumi pierdute-n iaz de foc
De nu mai are iazul loc,
Și totuși, Domnul se îndură
Golindu-l tot de viitură.

În chip de lut, turnând Duh Sfânt
Îl naște Domnul din pământ
Pe om, spre-a-I fi moștenitor
Acum și-n vecii vecilor.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »