Scrierea cu litere de vânt,
Pe falduri, în noapte,
Stelele o citeau silabisind
În gând și în șoapte.

Încă se scriu scrisori
Cu cerneală de sânge,
În curcubeul lumii
Lumină se răsfrânge.

Ce scrie? Eu, biet muritor,
Nu pot să citesc;
Dar pot să le simt,
Să plâng, să trăiesc,

Să cânt, să mă rog,
Să visez a iubire,
Să văd o Mireasă
În cer, lângă Mire.

Tangentă la raza pământului,
talpa omului
ancorează lutul
între capul de pod al cerului
și cel al țărânei.

Pe podul acesta a trecut Isus
purtând crucea
păcatelor noastre
și călcând peste moarte.

Deși nu suntem vrednici
a-I dezlega încălțămintea
ne cheamă a-I călca pe urme
până pe muntele înălțării.

Departe, în spate, e marea uitării;
în cer se deschide o poartă
prin crucea iertării.

Lume, tu
te uiți prin ochii care nu văd;
vorbești prea mult
și nu spui nimic,
n-ai îngăduință să asculți
căci nu ai loc de tine.

Alergi și ajungi nicăieri,
te temi de propria-ți teamă,
trăiești gândind la moarte
și nu la veșnicie,
ești aproape moartă de vie.
ai mare nevoie de Doctorul
care te cunoaște;

El îți va da alți ochi
și o altă inimă,
îți va da lumină.
Nu uita să-I spui:
“Am fost oarbă și acuma văd”.

p.s.
… până nu e prea târziu.

Am obosit să leg pământul cu bandaje,
Ca în furtuna lumii să nu facă tangaje,
Am obosit să tac spre-a nu-i trezi pe morți,
Dar, Doamne, la-nviere Tu-i vei trezi pe toți.

Am obosit să strig, la surzi și orbi și muți
Și după ce-i încalț să umble iar desculți;
N-am obosit să bat mereu tăcut la porți
Căci, Domnul mi-este martor, că vă iubesc pe toți.

N-am obosit să sufăr de suferința ta
Și nici să-ngenunchez, picioare spre-a spăla;
Împart la toți paharul cu Legământul Lui,
Adorm cu gândul, Doamne, la visul ce mi-l spui.

Până când n-am știut cine-i Isus
Mi-am fost mie însumi spion și intrus;
Cât n-am știu ce vrea a ne-nvăța
Am rătăcit pierdut în ignoranța mea.

Atâta vreme cât nu-L ascultam
Muream și nu știam de ce muream.
De câte ori, fălos, L-am ignorat
De tot atâtea ori El m-a iertat.

Și ori de câte ori credeam că-s tare
Eram un slăbănog în închisoare.
De-aveam vreo bucurie nici nu mai știu
Dar știu că fără El n-ar fi să fiu.

Dar vine-o vreme pentru fiecare
Când El, Isus Hristos, face chemare;
Mi-a dat vedere și mi-a dat s-aud
Și nu am rămas orb și nu am rămas surd.

Miroase-a cer și a Hristos
Ieșim din ger spre timp frumos;
Ghețari cu doage ruginite,
Gem răsturnați peste cuțite.

Geroasă iarnă urci spre pol,
Îți scoți la coasă trupul gol,
Și scuturi nori, din sâni, spre poale,
Ca semn păstorii să se scoale.

Turme flămânde, însetate
Se-adăpostesc sub gard de noapte;
Sună o goarnă în depărtare
Tunetul toarnă îngrijorare;

Semn după semn cerul descoase,
Inimi de lemn plâng lângă oase,
Inimi de piatră, nefulgerate,
În poartă spartă plâng neiertate;

“Mai este har”, strigă Isus
Către tâlharul ce s-a supus;
Cu-același glas strigă la noi:
“N-am să vă las morți în noroi

Sângele Meu vă e de ajuns
Eu, Dumnezeu, aștept răspuns”.

Fiecare zi e-o agonie
pentru-acei ce nu voiesc să știe
că pe pământ umblăm încet, pe jos,
doar pentru a păși după Isus Hristos.

Oricare altă cale-i drum de jar,
o punte-ntre durere și amar,
o ispitire și o amăgire,
un drum de lunecare în murire.

Dar nu suntem orfani
și n-am fost părăsiți,
cu gelozie-am fost și mai suntem iubiți;
umblăm pe jos, poate desculți și goi,
dar va veni Mesia după noi.

Pe granița țării mele, Tată,
pune îngeri,
cu sabia învăpăiată
împotriva nelegiuirii
care se varsă din Șeol.

În tranșeele ei pune-ne pe noi,
cei înscriși la oaste,
îmbrăcați cu toată armura Ta:

Brâul adevărului,
platoșa neprihănirii,
râvna evangheliei,
scutul credinței
și coiful mântuirii;
pune-ne-n mâini
sabia Duhului,
și știu că ne vei da biruință.

De nu voia să ajung
Să împart în lume roade
Dumnezeu mă făcea ciung
Și mă-nrola în iscoade.

Rămâneam de-a pururi mut
De nu voia să vorbesc,
Însă Dumnezeu a vrut
Să-L slăvesc cât timp trăiesc.

Surd și orb aș fi rămas
Dacă nu L-aș fi privit
Și cădeam la orice pas,
Ajungeam un rătăcit.

Calea Lui de n-o urmam
Șchiopătam, eram olog,
Dacă nu îngenuncheam
Nu știam cum să mă rog.

Dacă nu treceam prin ape
Despicate chiar de El
Dădea iadul să mă-ngroape,
Dar Hristos mi-a fost drapel.

Pâini și pești de nu-mpărțeam
“La” noroadele flămânde
Pâinea vieții n-o gustam
Și mă chinuiau osânde.

Dacă n-aș fi fost la nuntă,
Cea din Cana Galilei,
Îmi era viața ciuntă
Și m-aș fi-nchinat la zei.

Dacă nu Te-aș fi găsit
Când duceai crucea în spate,
Crucile m-ar fi strivit
Între groapă și-ntre moarte.

Însă ne-ai chemat pe nume,
Pe mine, pe el, pe ea;
Doamne, mută-ntreaga lume
În Împărăția Ta!

Ne-am tot ascuns de Dumnezeu,
Ca Iona am fugit la Tars,
Călcând culori în curcubeu
Am străbătut cetăți ce-au ars.

Nu ne păsa de Niniveni,
Doream să piară în păcat,
Eram din lut, prea pământeni,
Uitând că Domnul i-a iertat.

Nici noi nu ne-am urcat în arcă
Râdeam de Noe că-i nebun
Dar cerurile se descarcă,
De sus, cu ploi și foc și fum.

Și noi credeam că suntem tari
Ca îngâmfații din Babel
-Cei risipiți printre fugari-
Ca ei și noi am fost la fel.

Abia trecusem pe sub mare
Că inima ni s-a înfipt
Într-un deșert de ne-ascultare
Și de întoarcere-n Egipt.

Și noi primit-am lege scrisă
Și dăltuită-n “tăbli” de piatră,
Dar inima era închisă
Și n-a văzut cât Tata iartă.

Pe umeri am purtat chivotul
Când Iordanul l-am întors
Și nimicind cetăți cu totul
Am pus tot Ierihonul jos.

Am tras la sorți pentru o țară
Și-avem cetățenie-n cer;
Vine Hristos a doua oară

« Postari mai noi — Postari mai vechi »