E plin de oi în căi lactee,
Pasc în noroi ghimpi de tuleie,
Hoarde de lupi ies la atac
Iar îngerii privesc și tac.

E plin de nopți în miez de zi,
Bețivii nu se vor trezi,
Prea sunt cuprinși de hibernare
Și dorm cu iadul la picioare.

E plin de litere și oi
Cuvântul coborât la noi,
Dar, cine, Doamne , îl citește
Când, iată, lumea se topește?

E plin de goluri infinitul,
Începe viața cu sfârșitul,
Înaintăm în mers ‘napoi,
Nu vrem a ști ce e cu noi.

Și nu privim către toiag
În care flutură un steag
Purtat pe umeri de Păstor
Când încă îngeri cântă-n cor.

În căi lactee-i plin de oi
În turma Lui e plin de noi;
Mă rog, o, Doamne, pentru toți:
Hristoase,-nvie-ne din morți!

Repetabil, în săli de judecată,
se rostesc sentințe
ce produc sufeințe
și produc umilințe.
Judecători amatori
silesc prin strâmtori
suflete arestate
să se îndoaie de spate.

În vreme ce infractori consacrați
și martori cumpărați
scriu declarații mincinoase,
iar unei întregi nații
îi arde carnea pe oase.

De la dreptul Solomon încoace
dreptatea-i un zvon ce se toarce
-cu voie și fără de voie-
așa ca potopul din vremea lui Noe
până la lacrima din bobul de rouă
și copiii împărțiți pe din două.

În săli de judecată
se-mparte o pâine amară
până când cei de afară,
rupând lanțurile,
își curăță șanțurile
făcându-și singuri dreptate
din ceea ce numesc “libertate”.

În sălile de judecată
se pun sentințe la erată;
o, Doamne-ndură-Te și iartă
și pune Tu dreptății o poartă!

Mesaj din cer trimis de îngeri,
Trecut de văile de plângeri:
“Vă pregătiți de întâlnire
La nunta casei de la Mire.

Fiți pregătiți de înviere,
Ieșiți din trupul de durere,
Vă pregătiți de veșnicie
Ce-atât de-aprope e să “vie”.

Mesaj de sus, de la Isus:
“Somnul țărânei a apus
Treceți din trupul de epavă
În trup neputrezit, de slavă!”

Mesaj de la creerea lumii
Spre om în mijlocul furtunii:
“Oceanul lumii o sa tacă,
Tu, urcă la Hristos în barcă.”

Prăpastii negre și avide
Nu au putere de-a închide
Cerul deschis peste Calvar
Când Domnul iartă iar și iar.

La poala munților de piatră
Izvoru-și strânge apa spartă
Și-o toarnă-n văi cu buza moale
Să curgă blânde și domoale.

Povestea care ele-o poartă
Deschide poartă după poartă,
Trec vii prin furci de mare moartă
Căci, încă, Dumnezeu mai iartă.

Iartă izvorul meu amar
Răscumpărându-ne prin har,
Ne toarnă-n albii apă vie
Și prorocii c-o să ne-nvie.

Eu cred, tu crezi și crede el
Căci a promis Emanuel;
Curg ape-n suflet liniștit
Spre marea cea din infinit

Înfășurat în munți și cu omăt pe creste,
Sau coborât în mări cu ape abisale
Viața omului ajunge o poveste
În trecerea de porțile vamale.

Trecuți prin arc de foc cât rugul e aprins
Prin inimi de furtună și furcă de vâltori
De tremur și din frică, El, Domnul, ne-a desprins
Și mâna Lui, din groapă ne-a scos de-atâtea ori.

Călcăm țărâna și umblăm pe mare
O vreme limitată de blestem,
Vom îndoi zăbrele de-nchisoare
Ținându-ne de crucea cea de lemn.

Înfășurați în mâini de-mbrățișări
Și într-o inimă străpunsă-n coastă
Ni se deschide cerul cu chemări
De-a locui etern în casa noastră.

Abia un bob de grâu în lanul copt
Și totuși cu genom de pâine frântă
Pământule, țărâna ți-o adopt
Cât vremurile trec și mă frământă.

Apoi îți dau țărâna înapoi
S-o pui în groapa unei amintiri,
Rupem contractul ce era-ntre noi
Căci eu mă dăruiesc marii iubiri.

Mă dau Aceluia ce a suflat
În nările deschise duh de viață
Căci, dac-am fost pierdut, El m-a aflat
Și mi-a spălat picioarele de gheață.

De-atuncea umblu pe pământ și ape,
Îl caut, îmi răspunde, Îl găsesc,
Iar mâna Lui se-ntinde să mă scape
Și mai ales mă-nvață să iubesc.

Doar trecători în marele exod
Dinspre pământul vechi, spre nou pământ
De Faraon fiind urmăriți și de Irod
Va fi prigonitorul iar înfrânt.

Doar clătinare între două vânturi
Curând îngălbenit și ofilit
În consistență luturi și pământuri,
Totuși răscumpărat și mântuit.

Doar fir de praf pe cumpăna fântânii
Și totuși purtător de chip de Dumnezeu
El, omul își alege în inimă stăpânii,
Pe Cel ce a-nviat L-alegem, tu și eu.

Cuvântul, Doamne, care mă frământă
E de la Tine, Tată, din hambar,
L-ai strecurat curat într-o rostire sfântă,
I-ai dat putere, L-ai umplut cu har.

L-ai întrupat în forma mea de lut
Și L-ai umplut cu plinătatea Ta
A fost cu Tine dintr-un început,
L-ai pus în mine cât voi exista.

Cuvântul, Doamne, care ne iubește
S-a coborât din cer, din infinit,
S-a frânt în pâinea care ne hrănește
Și se împarte-n omul mântuit.

Ne locuiește și ni-i locuință,
În locul meu pe cruce S-a urcat,
Ne-a vindecat de orice neputință
Ne-a înviat și ne-a răscumpărat.

Poate la noapte stelele coapte
vorbesc în șoapte;
vreau să m-ascund în cer rotund
să le ascult.

Ce își vorbesc, ce povestesc
cum se iubesc?
ce ai a spune boț de tăciune
în rugăciune?

Te lași aprinsă dar neatinsă
steauă încinsă;
stea depărtătă, stea strecurată,
cine ți-e tată?

Cine să-mi fie? Cel ce și ție
ți-a dat tărie;
tu, din pământ și din suflare
stai în picioare

Eu, plămădită, precum o pită,
sunt fericită;
mă-nchin din colț de univers
șoptind în vers:

“În infinit totu-i sfințit
și pregătit,
să prindă-n om noul genom
și sfânt atom.

Voi sunteți fii, sunteți copii
în veșnicii;
oare nu știți, sunteți croiți
doar să iubiți?”

Rămâi , Ierusalime, în picioare,
Îmbracă-te în strai de sărbătoare
Căci Domnul a promis și va veni
Și cât de-aproape e această zi.

Va coborî din nou, Ierusalime ,
Pe Muntele Măslinilor din tine;
El Și-a trimis toți solii înainte
Prin semne și minuni și prin cuvinte.

Te pregătește, lume, de sosire
Dacă tânjești să Îl aștepți pe Mire,
Să-I ieși în drum cu candela aprinsă
Învingătoare-n luptă, nu învinsă.

Genunchi plecați și mâini împreunate
Croiesc cărări spre viață dinspre moarte,
Urmează omul steag de biruință,
Cel înălțat pe stâncă de credință.

Așa ajunge-n zorii dimineții
Cu numele lui scris în Cartea vieții;
Da, a trecut prin văile de plângeri
Dar îl așteaptă cetele de îngeri.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »