Dintre ci bogați, primul lor bogat
Este cel ce-ajunge binecuvântat,
Cel care-și trăiește viața pe de rost
Ancorat pe veci în Isus Hristos.

Comorile toate și le-a pus în cer,
Sub pază de sus, ce nicicând nu pier,
Nu le fură hoții și nu ruginesc
În hambar de inimi, acolo rodesc.

Comoara comorii dată prin credință
Este învierea de sub suferință;
Este mântuirea, cel mai sfânt cadou,
Pentru omul care se naște din nou.

Cele vechi s-au dus pentru totdeauna
De-acuma ne-așteaptă, sus în cer, cununa;
Vine vremea când sfârșim alergatul,
Atunci biruința o dă Împăratul.

De dincolo de timp
și de dincolo de spațiu
Dumnezeu se uită la om
cum își socotește viața
numărându-și anii
până când nu mai are
de unde număra.

Îți voi lua această povară,
spune Dumnezeu,
și voi face din ea o cruce
pe care Fiul Meu
o va duce în spate
în locul tău.

Apoi te voi duce în eternitate
unde viața nu se mai socotește
în ani și vremi;
ea este prezentul continuu
în prezența Mea, spune Domnul.
Și acesta este cel mai mare adevăr.

Dintre steagurile vechi
Îngemănate perechi
Aleg steagul de credință
Cu întreaga mea ființă

Lângă steagul de iubire
Fiindcă duc în nemurire.
Între viețile trăite
Și acele părăsite

Aleg viața luminată
Lângă viața înviată
Căci merge-naintea lor,
Lângă turmă, un Păstor.

Chiar dacă pare vetustă
Am ales calea îngustă
Căci dincolo de cortină
O străfulgeră lumină

Iară drumul larg, coleric,
Se cufundă-n întuneric.
Dintre umbletele toate
Am ales să merg pe ape

Și aleg să nu m-ascund
Și-aleg să nu mă scufund;
Atunci când vine furtuna
Hristos îmi întinde mâna.

Aleg să mărturisesc
Ce și cum și cât iubesc;
Cuprind în a mea iubire
O întreagă omenire
Căci în jertfa de la Paște
Dumnezeu ne va renaște.

Mai umblă înger mesager
Să cheme om la nuntă-n cer,
Strigă la ușă: “Maranata!”
Căci Mirele-i aproape gata.

Dar câtă lume-i pregătită
Să-și lase viața de ispită,
S-asculte glasul care cheamă,
Să rupă lanțul cel de teamă?

O! Doamne, mulți sunt cei chemați,
Dar câți sunt binecuvântați
A se trezi din adormire
Și-apoi a alerga spre Mire?

Ești gata oare de plecare
Tu, omule, din închisoare?
Căci trâmbițele deja sună
Și oastea cerului se-adună.

Mă împrumut de la sămânță
Să am urmași de grâu și pâine,
Pun rugăciuni în stăruință
Să trag zăvor zilei de mâine.

Culegători de snopi de stele
Din lan răscopt de galaxii
Își leagă snopii cu nuiele
Și îi păzesc cu garduri vii.

Când se va treiera grânarul
Și pleava fi-va vânturată
Răsplată-n lume, cu cântarul,
Vor prinde îngerii să-mpartă.

Semnale lungi de deșteptare
Vor fi atuncea trâmbițate,
Veni-va ziua-aceea-n care
Va face Dumnezeu dreptate.

Rostim cuvinte fără acoperire,
ne acoperim cu cuvinte
fără haine,
risipim cuvintele frumoase,
le adunăm pe cele găunoase.

Cioplim statui de cuvinte
și strivim cuvintele statui,
ne înstrăinăm de cuvintele noastre
bolborosind cuvintele nimănui.

Rănim cuvintele cu alte cuvinte
ori ne vindecăm în părtășia lor,
ne hrănesc, cuvântul rece și acela fierbinte,
uneori le urâm, alteori ne umplu dor.
Cuvintele ne înghesuie și ele ne golesc,

ne cotropesc și ne eliberează;
din când în când cuvinte ne topesc,
înfloresc și rodesc și vibrează.

Din când în când cuvintele vorbesc
arătând spre Cuvântul ce-a fost la-nceput,
Acela care S-a făcut trup,
a locuit printre noi,
ca noi să locuim în Cuvânt.

Pământ rănit în talpă și în coaste
Așa rănit ai fost luat la oaste
Săpând în tine șanțuri și tranșee
Ești tot un canion în odisee.

N-ai loc să-ntinzi în câmp față de masă,
Te caut în zadar și nu mai ești acasă,
Ți-ai pus în poartă lacăt ruginit
Aduci a turn de babel părăsit.

Pământule de lut și piatră seacă,
De lavă, de verdeață și de apă,
Pământ trecut de fulgere prin poli
Se-apropie-nvierea, nu te scoli?

Parcă vorbesc la dune de nisip,
Ți-ai pus meridianele în ghips
Ești rânduit să nu te pierzi în spații
Chiar dacă treci prin săli de operații.

Ești plămădit în pumni de Creator
Spre a rămâne viu, nemuritor;
Dezbracă-te de ham de-ncorsetare
Căci trâmbițele sună deșteptare.

Ce folos să ieși din Egipt
și să nu ajungi niciodată în Canaan?
Ce folos să înalți turnuri babel
și mai apoi să fii risipit în lumea pustiei?

Ce folos să ridici statui de idoli
lăsând soclul gol tocmai lui Dumnezeu?
Ce folos să-L întâlnești pe Hristos
și apoi să urmezi averile din lume,
ca tânărul bogat?

Ce folos să fugi de Dumnezeu -ca Iona-
spre-a ajunge chircit în pântece de chit?
La ce folos să lucrezi cu apostolii
apoi să-i parăsești -ca Dima- de drag de lume?

Ce folos să-L urmezi pe Invățător -ca Iuda-
trei ani și jumătate
și apoi să-L vinzi păgânilor
pe treizeci de arginți?

Ce folos să auzi cuvântul lui Dumnezeu
și să nu‐ți ajute la nimic?
Ce folos să ieși din Sodoma
și să privești apoi cu jind înapoi?

Ce folos să ajungi să nu crezi,
zădărnicind în felul acesta
planul lui Dumnezeu pentru tine?
Ce folos să-ți pui nădejdea în Hristos
numai pentru viața aceasta,
apoi să ajungi cel mai nenorocit
dintre toți oamenii?

Ce folos să câștigi lumea întreagă
dacă ți-ai pierde sufletul?
Ce folos să aduni, să aduni ne-ncetat
și tu să nu fii niciodată adunat?

Ce folos să trăiești în desfrâu si-mbuibări
când nu-ți pui niciodată despre cer întrebări?
Ce folos de arginți, ce folos de averi
ca la capăt de drum să ajungi nicăieri?

Ce gânduri prin minte se cern:
E tot mai aproape prezentul etern;
Îți este ființa-mpăcată
Cu ceea ce ești și fi-vei vreodată?

Suntem pregătiți? Suntem curățiți?
Suntem oare gata de-a a fi fericiți?
Suntem oare gata, mă întreb mereu,
Să ne întâlnim cu bunul Dumnezeu?

Pe axul dintre spațiu și timp
Încape doar un singur anotimp
Iar dincolo de timpuri și de spații
E-o arcă, iar în juru-i, inundații.

Călcăm între buză de rai și infern
Suntem pregătiți de timpul etern?
Privesc către cer și mă rog:
În timpul etern să nu fiu olog.

Pe un ramul cerului atârnă galaxii
Cu miile și sutetele de mii;
Doar gândul la Acel ce le-a creat
Ar trebui să ne-nfioare ne-ncetat.

Ar trebui să-L venerăm pe Creator,
Să ne topim de drag de El și dor,
Să învățăm smerirea fiecare
Căci El Și-a-ncins ștergar și a spălat picioare.

Cine sunt eu? Ce fel de om ești tu
În loc de “da”, mereu să spunem” nu”?
Ca Iona, ne-mbarcăm în arca de la Tars
Și nu privim în jur pământul cât a ars.

O, Doamne, ne iartă micimile, toate,
Topește cărarea ce duce la moarte,
O, mistuie-n focul cel sacru scaieții,
Ne urcă pe toți în corabia vieții!

Ne fii Tu Cârmaciul când marea vuiește,
Să tacă din gură! Așa-i poruncește,
Adună-Ți copiii la Tine acasă,
Îmbracă-ne în strai de aleasă mireasă!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »