În rugul care arde și nu se stinge,
chiar dacă ninge
cu fulgi sculptați în diamante
și ape de potop restante
tot nu vor potoli chemarea
de-a despica toiagul marea.

În marea care se desparte,
a cărei valuri stau deoparte
să treacă neamuri și popoare
spre țări cu pază la hotare,
prin prorocii stau rânduite
s-ajungă apele-ntărite.

Iar Iordanul prăvălit
se reazămă cu apa-n zid
să nu-i înghită iar potopul
pe cei ce duc pe braț chivotul,
urgiile să nu-mpresoare
rugul de foc, pământ și mare.

În Canaan intrând tăcând
pun Ierihoane la pământ
și-ajung a stăpâni cetăți
zdrobind în șarpe vietăți
ce încă ispitesc ființe
ce nu duc steag de biruințe.

În rugul care încă arde
stă scris cu litere batarde
istoria eternității
în temeliile cetății:
ne strânge Dumnezeu la piept;
o, Doamne, eu abia aștept.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website