Suntem atât de trecători
În lumea asta trecătoare
Că între două trecători
Ni-i viața doar străfulgerare.

Ziua de ieri a fost demult
Iar cea de mâine a trecut
Între-așteptare și tumult
Odihna parcă ni s-a rupt.

Banalități prea vaporoase
Ne sunt cotidiene fapte,
Ne curge sângele prin oase
Iar anii curg prin văi de noapte.

Din când în când raze de soare
Leagă luminile cu fundă
Rupând zăbrele de-nchisoare,
Cât unduirea într-o undă.

Muiați, ca lutul, de averse,
Apoi prea repede uscați
Ne scriem nume-n cruci prea șterse
Pentru a fi curând uitați.

Ici-colo câte-un epitaf:
“A fost cândva, a fost odată…”
Da. Viața-ar fi un pumn de praf
De n-ar fi fost răscumpărată.

Și s-a plătit cu preț de sânge
Între Calvar și-ntre Gabata;
Acel născut din nou nu plânge
Ci strigă tare: “Maranata!”

CLIPA SUSPENDATĂ

Viața,
nu-i decât clipa suspendată
între două eternități;

Cu un picior în pământul
din care am fost luați,
și cu celălalt în pământul
în care vom fi puși,
avem deasupra cerul.

Înafară de inimă nu avem altă ancoră;
dă-ne, Doamne, înțelepciunea de-a arunca ancora
în marea mărginită de palmele Tale!

Dumnezeu nu se uită la ochii înlăcrimați
ci la inimile care plâng,
apoi șterge lacrima
de pe obrazul sufletului
cu lacrima ochilor Fiului Lui.

Furându-i-se pământului orbita
Soarele și-a mobilizat planetele
și le trimite în căutarea
hoților de orbite.

Se fac descinderi în galaxii,
se caută dâra eliptică
și amprenta ecliptică
a fiicei pământ, cu detectorul de gând.

Va veni o vreme când se va da raportul,
se va dezgropa în cortul lui Acan
mantaua furată la întrarea în Canaan.

Vor fi omorâți vinovații cu piatră de cer
și cu meteoriți,
hoții de orbite fi-vor orbiți;
pentru mine, pentru tine, pentru noi,
Dumnezeu va face pământul
și cerurile noi.

Ați mai văzut stropi de ploaie seci?
se aseamănă cu inimile goale și reci;
sunt ca încremenirea în inert,
e ca o ploaie-lavă din deșert.

Zăpada goală și în fulg scobită,
în carne și în inimă ciobită,
nu ai putere a aduce ierni,
ești ca și peregrinii șchiopi și terni.

Nu-i viață fără duh suflat în nări,
fără fuștei nici scările nu-s scări,
iar omul nu-i decât pământ și lut
fără Hristos noi n-avem început.

Când primul om a început să ucidă
Lumea a devenit o mulțime vidă,
Goală pe dinăuntru și goală înafară,
Dând semne că viața începe să moară.

De-atunci a lăsat în noi cicatrice,
Cad sfinți în genunchi, vin sfinți să-i ridice;
Venitu-mi-a rândul să cad sub o cruce,
Dar vine Isus, mi-o ia și mi-o duce.

Îmi ia tot păcatul, întreaga mea vină,
Apoi se așează cu mine la cină,
Își frânge El trupul, cum pâinea o frânge,
Întinde paharul cu vin și cu sânge.

” Beți toți, voi aceia făcuți din pământ,
Căci fac pentru voi un nou legământ;
Vă nașteți din nou prin tainic mister!”
…Mulțimea cea vidă se umple cu cer.

Nu-i nimic mai înalt, mai curat și frumos
Decât suflet de om închinat lui Hristos;
Nu-i nimica mai pur, mai, eteric, mai sus
Decât omule, tu, când te-mbraci în Isus.

Infinite averi, asta vreau să vă spui,
Nu au prețul iubirii și al sângelui Lui;
Cine nu a băut din izvoarele vii
Încă moare de sete în rărunchi de pustii.

Cine nu a gustat din Acel ce-I Cuvânt
Nu-i decât un fuior dintr-o pană de vânt;
Iar acel care-l vinde pe Stăpân cu-n sărut
Este ciung și schilod, este orb și e mut.

Mii de lumi, în talcioc, cumpărând vechituri
Se trezesc prea târziu adunând uscături;
Duhul lor li se scurge în deșerte pâraie,
Iar viața le arde doar cât focul de paie.

Însă, omule, tu, orișicine ai fi
Înainte de toate să înveți a iubi;
Vezi că duhuri de pradă vor întinde lasou,
Tu, din apă și duh te vei naște din nou.

Nu-i nimic fără El, iar cu El este totul,
Fără jertfă de Miel vine iarăși potopul;
Sună goarna. Te scoală de pe mantia-ți ruptă!
Ia-ți armura, creștine și pornește la luptă!

Nu cei ce n-au vedere sunt orbii lumii
ci toți aceia care s-au întâlnit cu Hristos
și nu au vrut să-L vadă
și surzi sunt aceia ce nu au vrut să-L audă.

Nu oamenii de după gratii sunt în închisori
ci aceia la a căror ușă bate Isus
și ei nu Îi deschid
și, încarcerați în propria lor inimă împetrită,
ajung a fi condamnații la moarte.

Împărăția lui Dumnezeu ajunge în noi
dacă L-am primit pe Împărat,
dacă L-am onorat și ne-a declarat
cetățeni ai cerului și fii ai dragostei Lui.

Pentru că am fost făcuți
să nu ne sfărmăm niciodată,
Dumnezeu a întocmit veșnicia
umplându-ne cu ea bucuria,
a întins cerurile cerurilor
și a zidit toate oștirile lor.

De drag pentru tine, ființă bipedă,
El face din sânge monedă,
a plătit la Calvar pentru fiecare
prețul prin jertfă de răscumpărare;
ne-a dăruit dreptul să Îi spunem “Tată”
și să nu ne sfărmăm niciodată.

Prea multe fluiere încep să șuiere
Prea multe vânturi ne mătură gânduri;
Turme prea puține mai ies la pășune
Și prea puțini miei pun groază în lei.

Tornade-n vârtejuri răsucesc în vrejuri
Tulpini îndoite, strâmbe și zbârcite;
Coroane uscate și descoronate
Tânjesc după frunze și sărut pe buze.

Nici nu vine iarna că și sună goarna:
Intră-n adăpost mâncarea de post,
Nu au vreme crinii să lupte cu spinii,
Albina-n zadar caută nectar.

S-a vărsat Potirul ungerii, și mirul
Duhului cel Sfânt curge pe pământ;
Chiar și în genuni se-aud rugăciuni
Roagă-te amu, omule și tu.

Să-și plângă pieirea toată omenirea
Până nu-i târziu, nu lângă sicriu;
Curge încă har pe lemn, la Calvar,
Hristos mânuiește pe cel ce-L primește.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »