Aproape orb, ca Bartimeu,
nu am strigat
și nu m-am ridicat,
nici nu am alergat de zor
la Cel ce e vindecător.

Am stat lângă amăgitor
până când Acela fără vină
a rupt și pentru mine
-la tainica Lui cină-
bucata hrănitoare de lumină.

Cu toate mădularele la loc
nu poți fi decât olog
până când prin ele
curge o vale
cu suflare de îndurare
care pune trupul în mișcare.

Doar mâinile împreunate
ajung
să se dezlege una pe alta
și nu mai ești ciung…

Nenăscut și neviu
fără apă și Duh
ne-ncercat, lepădat
fără arderi pe rug

Nesuit într-o arcă
deodată cu Noe:
înecați de păcat
sub a apelor voie

Fără treceri prin apă:
neieșiți din robii,
fără mană din cer:
îngropați în pustii.

Între două plecări
așteptări în zadar,
lepădați ca și piatra
de un orb de zidar

Fără drum neîntors
apucat spre Damasc
și cu solzii pe ochi
numai șerpii se nasc

Însetați lângă stâncă
fără fir de izvor
și furați de ispite
din pământ roditor

Fără templu în trup
fără trupul din cort
nu se poate iertare
și Edenul e mort

Nehrănit, nesătul
fără pâine și vin,
fără frate cu El
nici măcar un străin

Fără drum la Golgota
fără cruce și sânge
o oștire cerească
după tine va plânge…

Isus a purtat crucea
Și încă o mai poartă,
Sub apăsarea ei
Bate la tine-n poartă

Dacă auzi chemarea
Și ușa o descui
El va cina cu tine,
Și tu, cu viața Lui.

Dacă mai ai privire
Ce caută lumină
În părtășii de taină
Te vei sfinți la cină

Iar dacă nu ești mut
Și poți să mai vorbești
Te izbăvești de lut
Prin nunțile cerești

Și dacă L-ai chemat
Și dacă Îl aștepți
Hristos te-a înviat
În lumea celor drepți

…Isus mai poartă crucea
Și trupul Lui se frânge
Spre-a scoate din păcat
O lume care plânge.

O gură-nsetată sărută izvorul
Când aripi de vânt dansează cu zborul

Un ochi însetat şi el, de lumină,
Se-aşează cu pâinea şi vinul la Cină…

O inimă scoasă din piatră şi lut
Aşează-n etern un timp descusut…

În vântul divin suflat către nări
Cămăşile morţii înghit exilări…

N-aş fi-mbrăcat cămăşile de in
cu ţesătura basmului
şi-a iei
dacă eram străin
şi n-alergam desculţ
prin sat,
pe uliţa copilăriei

Şi n-aş putea să-i iert
pe cei care, lovind
în îngeri şi în cer,
se fac păcat
de-aş fi rămas lumesc
şi nu mă altoiam
-eu, ram uscat-
Copacului ceresc.

Câtă vreme te ţii pe poteci
Vei putea şi prăpăstii să treci;
Dacă poţi a străbate câmpia
Vei răbda a călca şi pustia

Dintre spini dacă poţi a ieşi
În genuni vei putea birui;
Dacă fugi de păcat şi ispite
Vei umbla peste mări întărite

Dacă umbra o porţi ca manta
Vei ajunge-n lumină-a umbla;
În pământ dacă ai rădăcină
Poţi în cer a-ţi sădi o grădină

Cît din stele îţi faci o chilie
Poţi spera a păşi-n veşnicie
Când te-ntorci din Adam în iubire
În Isus ai găsit mântuire.

Acei care-au avut o inimă de piatră
Au hotărât să se mai nască-odată;
Aceia ce-au avut picioarele de lut
S-au aşezat pe drumul ce are început

Aceia care mor, crezând că ar fi vii,
Mai pot a cumpăra vieţi în veşnicii;
Pentru seminţe-n drum călcate în picioare
Pe drumul spre Golgota s-a pus răscumpărare

Acei ce îşi au hrana venită de la fire
Mai pot să pună-n cer seminţe de-ncolţire;
Şi îngropându-şi lutul de fire omenească
Au semănat… El, face-va să crească.

Cei apucaţi de dinţi-de-roţi-de-fier
n-au apucat a se-apuca de cer
dar a venit o vreme
preabinecuvântată
când au putut
să se mai nască-odată

Doar acei care nu mai ating pământul
pot visa a atinge cerul;
între a nu atinge pământul
şi nu a atinge nici cerul
nu-i decât rătăcire în zbor,
fără speranţe

« Postari mai noi — Postari mai vechi »