Îndrăzniți a culege
din merele coapte
lumina!
dezveliți
sâmburele de noapte!
udați cu lacrimi vorbitoare
rădăcina!

Urcați către cer
treaptă cu treaptă,
pe jos,
rezemându-vă crucea
de crucea dreapta
a Lui Cristos!

Aruncați-vă încălțările
care umblau
fără picioare!
cuvintele mute
scăldați-le în ape
vorbitoare!

Dezbrăcați și ardeți
haina de lepră
a păcatului care v-a ros,
nu o mai puneți
pe marginea de odihnă
a patului
întoarsă pe dos!

De ce nu-i calea bătucită
Când duce ea la mântuire?
Cărări de ce se rup de ea
Și se afundă în pădure?

De ce pe urma lui Isus
Nu se așează multe urme?
De ce în turma de aleși
Nu vin și celelalte turme?

De ce așa de mulți chemați
Aud chemarea și nu vin?
De ce când apele-s curate
Ei se adapă din pelin?

De ce când bate El la ușă
Rămâne ușa încuiată?
De ce născându-ne-n palate
Uităm de nașterea-n poiată?

Iar peste ochi de ce-avem solzi
Când încă se mai fac minuni?
De ce ne afundăm în valuri
Când El a îmblânzit furtuni?

Cât ușa încă e deschisă
Si câtă vreme este har,
Ce căutați la porți închise
Lovind în ele în zadar?

Prin valea cea neagră se scurge o smoală
Pucioasa și fumul aduc a răscoală;
Clocesc sub izvoare ape sulfuroase
Se leapădă carnea și pielea de oase

Zorile își uită obloanele-ncuiate
Îngerii și-au pus hainele vărgate;
Mai fierbe durerea în căldări de mări
Potcoave de demoni fac semne pe scări

Bezmetice gloate gonite de nori
Se-afundă în noapte că nu au păstori;
Cohorte bolnave de boala trufiei
Se sfarmă de roata din moara mâniei

Prooroci mincinoși vestec biruință
Piroane se bat pe cruce-n credință;
În cuiele crucii atârnă balanța,
În vale se varsă din cruce speranța

Se scutură clipa de timpul pierdut
Căzând peste cel strivit de trecut;
Se scutură viaţa de vieţi căzătoare
Şi numai iubirea rămâne-n picioare

Se scutură trupul de lut şi ţărână
Ca omul, în omul dintâi să rămână;
Işi scutură viaţa povara de moarte
Să poată coroană eternă să poarte.

Se scutură pomul de fructul muşcat
Viaţa se-ntoarce în omul uscat;
Pe calea cea largă a celora mulţi
Se scutură cerul de îngeri căzuţi

Se scutură vremea de vremi fără roade,
Se scot din lăcaşuri de inimi , iscoade.
Suflarea de Duh rămâne în noi
Fă Doamne, pământul şi ceruri mai noi!

-Ce aş fi fost Isuse, fără Tine?
-Grâu ne-ncolţit în ţarine străine.
-Ce-ar fi cărarea mea fără cărare?
-Deşert, pustiu şi răzvrătiri de mare.

-Ce-aş fi fără cuvântul din Cuvânt?
-Şi surd şi mut şi pulbere de vânt.
-Fără-ndurare ce aş fi ajuns?
-O inimă de piatră, un lut de nepătruns.

-Ce-aş fi Isuse, fără-nţelepciune?
-Doar tânguire pentru-ngropăciune.
-Fără chemare, unde m-aş fi dus?
-În rătăcirea celui ce-a răpus.

-Ce-aş fi Isuse, fără îndurare?
-Pierdut în neguri, risipit în zare.
-Dar fără sânge, Doamne, ce aş fi?
-Un muritor, în fiecare zi.

-Ce-aş fi Isuse, fără harul Tău?
-Doar neputinţă în adânc de hău.
-Ce-ar fi viaţa fără înviere?
-Nădejde ‘năbuşită de tăcere.

-Şi unde ajungeam fără chemare?
-În lut uscat, rămas fără suflare.
-Şi ce-mi era povara fără cruce?
-Un vânt pustiu, venit să mă usuce.

-Ce ar fi omul fără Dumnezeu?
-Un răzvrătit cu propriul său eu.
-Ce ajungeam fără de îndurare?
-Pribeag şi peregrin fără hotare.

-Şi ce-aş fi fost fără de răstignire?
-Mireasă nealeasă de un Mire.
-Ce aş fi fost fără de Duhul Sfânt?
-Fugar, ca şi un Cain pe pământ.

-Cu cine mă-nsoţeam de nu mă însoţeai?
-Cu cel ispititor ca şarpele din Rai.
-Şi ce aş fi ales de nu m-ai fi ales?
-Păcatul şi osânda din lumi de ne-nţeles.

-Ce aş fi fost de nu m-ai fi născut?
-Necunoscutul cel necunoscut.
-Şi unde ajungeam, în duh nescufundat?
-Legat ca şi Satan şi aruncat în Iad.

-O, Doamne! Ce eram fără iubire?
-Murire, blestemată de murire.
-Şi unde ajungeam fără Lumină?
Să plâng , ca şi durerea , peste vină.

-Şi cât plângeam de nu m-ai fi oprit?
-O viaţă fără viaţă, ca cel nemântuit.
-Şi căt aş fi-ngheţat de nu mă încălzeai?
-O viaţă fără viaţă, ca izgonit din Rai.

Goleşte-te şi umple-te din nou,
Goleşte-te de vechi şi umple-te cu nou!
Goleşte-te de-o inimă-mpietrită
Şi pune-n loc o inimă zdrobită!

Goleşte-te de forma pământească
Şi pune-n loc o ancoră cerească!
Goleşte-te de lut şi de ţărână,
De lumea care încă e stăpână!

Goleşte lutul şi goleşte firea!
Şi pune-n locul gol toată iubirea!
Aruncă-ţi piatra de la căpătâi!
Întoarce-te la dragostea dintâi!

Goleşte-te de drumul prin pustiu!
Şi umple-te cu Omul veşnic viu!
În iernile-ngheţate opreşte-te din nins!
Adu în casa ta rugul aprins!

Goleşte-te de alergări deşarte,
De drumul larg ce duce către moarte!
Goleşte prea amarul din pahar!
Şi spală-l înăuntru, şi umpleţi-l de har!

Goleşte-te de căi de rătăcire!
Trezeşte-te când dai de adormire!
Ridică-te când ai ajuns pe jos
Ţinându-te de crucea lui Hristos!

De-o lume în potop , goleşte-te de tot!
Goleşte-te de lumile lui Lot!
Goleşte-te de fructul cel furat,
Punând în loc : Cuvântul întrupat!

Goleşte-te de frică şi de teamă!
Pune în loc chemarea care cheamă!
Goleşte-te de inima de piatră!
Pune în loc iertarea care iartă!

Goleşte-te de lumea ce se varsă!
Adu-ţi în locul ei , inima arsă!
Descalţă-te de calea rătăcită!
Te pune pe cărarea cea sfiinţită!

Deshide ochii! Risipeşte ceaţa!
Alege Calea, Adevărul şi Viaţa!
Alege drept, pentru a fi ales!
Desparte ne-nţelesul de-nţeles!

Goleşte-te de Iuda şi arginţi!
Cu inima lipeşte-te de sfinţi!
În trupul lui Hristos fii mădular
Ca jertfa Lui să nu fie-n zadar!

Goleşte-te de duh de nerodire!
Pune în tine duh de mântuire!
Dezleagă-te de-al şarpelui blestem
La crucea Celui atârnat pe lemn!

Aşteapă cerul şi pământul nou
Murindu-te, spre naştere din nou!
Goleşte-te de tot ce viaţă nu-i,
Şi umple-te de veșnicia Lui!

De lumea vărsată în marea uitării
Mă strâng lângă suflet şi fug;
Îmi iau din durere speranţa chemării
Şi inima arsă pe rug

Le pun pe cărarea poporului meu
Şi-l chem să încalţe cărarea
La capăt aşteaptă în cer, Dumnezeu…
… Dar el nu ascultă chemarea

Ca Pavel, aproape să fiu anatema
De drag de popor românesc
Urcând areopagul din Atena
În limba inimii să le vorbesc!

Şi-nvaţă-mi tot norodul să asculte
De adevărul care ni l-ai dat,
Adu-i din rătăcirile oculte
La crucea -Aceluia crucificat!

Ascultă-mi rugăciunile din lacrimi
Cum ascultai odată pe tâlhar
Eu nu sunt vrednic. Pentru aTale patimi
Umple poporul meu cu crez şi har!

Am fost şi eu un orb şi surd şi mut
Dar m-ai chemat la Tine-aşa cum sânt
Cheamă acest popor ca pe un fiu pierdut
Şi umple-i inima cu Duhul Sfânt!

Isuse, cheamă-Ţi fraţii din Egipt!
Ferindu-i de umblarea prin pustiu;
La rădăcina pomului s-anfipt
Securea, precum bibliile scriu

Şi scoate-Ţi fraţii de prin gropi cu lei!
Păzeşte-i în cuptorul prea încins!
Umblă prin Marea Roşie cu ei:
Te vor urma, căci moartea ai învins

Urcă-i pe toţi în arca mântuirii
Şi să-i aştepţi în munţii Ararat!
Cu sânge îi dezbracă de apăsarea firii
Pe cei care de ei s-au dezbrăcat!

Pune proorocii să le amintească
De drumul pregătit spre izbăvire!
Ca pe-o mireasă, fă-i să strălucească
Când Tu Te-mbraci cu hainele de Mire!

Întoarce Iordanul înapoi
Şi pune Erihonul la pământ!
Îar sabia de duh, să o aşezi în noi
Când ne îmbraci cu straiele de sfânt!

Pe drumul care vine după Tine
Mai fă minuni! Mai înviază morţi!
De crucea Ta , doar sfinţii se vor ţine
Când vor intra în ceruri noi, pe porţi.

Când din inima stâncilor
pornesc izvoare,
de fapt,
apele se întorc
de la despietrit de inimi.

Dacă lumina ar avea rădăcini,
nu le-ar ascunde sub pământ
şi ar face ramuri
prin care ar curge sevă de univers;
pe ele ar rodi constelaţii ,
în miez
cu sâmburi de credinţă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »