“Unde ai fost, Isuse până când Te-am întâlnit”?
” Am fost tot timpul în cer
Și am fost tot timpul pe pământ,
Unde M-am coborât într-un grajd de vite
Să ne întâlnim la o sărbătoare pe care
Voi oamenii o veți numi Crăciun
Și veți spune colinde despre Mine”.

” Unde Te duci Isuse”?
“Mă duc să caut niște pescari de oameni
Pe mările lor și în vamă
Pentru că a venit vremea
Să vorbesc cu voi ca între prieteni”

” “Dar mai apoi unde-ai să mergi”?
“Iată, Mă duc să înmulțesc niște pâini și niște pești”
Și să schimb apa în vin”.
” Dar vin și eu că mi s-a făcut foame
Și mi s-a făcut sete”.

“Dar astăzi , Doamne, unde ai fost?”
“Pe munte”- mi-a răspuns El-
“Să vă dau niște legi pe care
Să nu le puneți în piatră ci
Să vi le scrieți în inimă de carne”.

“Și mai apoi ce ai să faci? ”
“Voi vindeca niște orbi și șchiopi
Și paralitici și surzi
Și leproși;
Îi vindec pe toți de toate bolile lor”
“O! dar vin și eu că nu sunt prea sănătos”
“Vino!” mi-a zis El și m-am dus pe jos după Hristos.

“De unde vii, Domnul meu, așa de târziu?”
“Mă întorc din postirea din pustiu
Și vin din Gadara, de la izgonirea duhurilor,
Căci trebuie s-ajung să spăl picioarele ucenicilor
Și să plâng în Ghetsimani.

“Și pe unde ai mai umblat , Doamne?”
“Am călcat pe apă și am poruncit furtunile să tacă,
Apoi, după înmormântare,
L-am sculat pe Lazăr în picioare,
Și am iertat femeia păcătoasă, și
Să mă așez cu ucenicii Mei la masă.

” Dar acum încotro Te îndrepți, Doamne, cu crucea în spate?”
“Mă duc în locul tău la moarte
Și când se “îndiminețează”
Vino la mormânt să vezi cum se înviază.
Să vii după Mine!” mi-a spus Isus,
“Că de acolo vom merge împreună la nuntă.”
Și m-am dus.

Noi oamenii prea adesea ajungem a fi duplicitari,
De cele mai multe ori, noi între noi
Dar, vai! Ajungem duplicitari cu Dumnezeu

Ne-am împânzit cu ascunzișul lui Adam
Din care întotdeauna vom ieși goi,
Goi de noi, dar, vai! goi de cer și de Eden

Am vrea să călătorim cu un Dumnezeu de ocazie
Apoi să-i cerem să ne plătească drumul
Și timpul pe care credem că i le-am dat
Și asta poartă nume de păcat

Am vrea să ne asculte când ne rugăm ritualic și de formă
Dar nu-I spunem nimic și vorbele goale
Cad peste noi ca o grindină cariată
În carii de oase de oale

Ne răzvrătim că nu ne face după voia noastră
Care merge înaintea trufiei și înaintea căderii,
Dar dragostea lui Ava ne așează din nou și din nou
Pe harta care se cheamă îndurare

Cerem mereu iar El ne învață a da,
Suntem răzbunători și urâtori de aceea
Cioplește în noi iertarea și iubirea;
Ne golește de firea păcătos de pământească
Spre a ne umple cu Duh, adică cu El Însuși

Am vrea să slujim la doi stăpâni
Dar ne învață că inima nu se poate împărți,
Ea se poate înmulți cum s-au înmulțit pâinile
Când au privit piroanele care I-au străpuns mâinile

De prea multe ori suntem și calzi și reci
Înghețând în troiene și arzând în foc
La margini de lumină și margini de-ntuneric;
Ne-a pus în față binecuvântarea și blestemul,
Alege, omule! n-auzi cum se apropie recviemul?

Ce dacă mai pierdeți lucruri?
Important rămâne să câștigi ființe;
Și dacă de pământ nu ai mare parte,
Ce dacă?
Rămâne cerul infinit, pus deoparte.

Ce dacă rămân în prada ruginii bogății?
I-așteaptă comorile-n cer pe oamenii vii;
Ce dacă pierdem îmbrățișarea lumii
Și a plăcerilor ei trecătoare?
Nu-i așa că vine sfârșitul furtunii
Și viața vieții ce nu te mai “moare”?

Ce dacă purtăm fiecare prin viață
O cruce în spate
Cât încă există nădejde în muc de speranță
Că Domnul Isus te cheamă numindu-te: frate?

Ce dacă, ce dacă, ce dacă,
Se urcă furtuna în barcă?
Călca-vom pe mare, umblând-o pe jos
Urmându-L aproape pe Domnul Hristos!

Se poate să fim bogați fără averi,
Dar nu se poate aduna comoara cerului
În țărâna muritoare, ci doar în trup de slavă

Cei mai mulți regretă înainte de moarte
Că nu au citit cartea trăitului
Iar dincolo de toate alergările
Inima tace pentru ca în celălalt om
Să înceapă cealaltă viață care nu mai moare

Omul crede că înțelepciunea ține de om
Și atunci, Dumnezeu îl numește nebun,
Crede că mântuirea atârnă de el
Și nu știe că atârnă de cruce

Până și stelele se vor așeza la rând să intre în cer;
Vor fi aruncate în Adânc
Acelea care s-au ars în răzvrătire
Și acelea care nu s-au aprins în noaptea răstignirii
La trâmbița trezirii.

Se-mbolnăvește somnul de-adormire,
Odihna nu-i aduce vindecare;
Îngerul-duh mai “trâmbiță” trezire
Cu o poruncă pentru fiecare.

Pe paie ude lâncezește trupul
Trăgându-l în noroiul de sub el
Trezește-ne la viață, Doamne, duhul
Acum, când vine iar Emanuel.

Prin cuvânt și rugăciuni Dumnezeu face minuni,
Prin iubire și iertare face drumuri pe sub mare
Prin credință și poruncă munții-n mare îi aruncă
Pe genunchii îndoiți pune oameni mântuiți

În inimile smerite Dumnezeu va coace pite
Pe care le va-nmulți pentru cei ce-L vor iubi
Pentru cei ce vor s-asculte va spune predici pe munte,
Mai mult: inima curată o va naște în poiată

Prefăcând apa în vin vestește ce vremuri vin
Prin umblările pe apă lumea-ntreagă o adapă
Și prin postul din pustiu iar îl face pe om viu
Și-l ferește de ispită și de-o lume rătăcită

Iertând femei păcătoase pune iar carnea pe oase
Cei porniți ca să lovească întâi să se pocăiască
Înviind Lazări din morți ne va învia pe toți
În ziua când o să vină poruncind a fi lumină.

Cu acul spinului se coase-n rană
Pe fruntea-nsângerată sub coroană.
Să nu rămână-n drum scheletele de fum
Se cos neascultări cu ace de iertări

Cu mângâieri se coase suferința
Și izbăvirea noastră se coase cu credința
Adam își coase coastele de om
De mușcături de șarpe lângă pom

Se coase cerul de pământ pierdut
Ne coase Dumnezeu de la-nceput
Cu harul Lui, nemeritat cadou,
În ziua sfântă-a nașterii din nou

În dragoste nu poate coase ura
În rugăciune-i sfântă cusătura
Eternitatea dinspre mântuire,
L-a descusut pe om de răstignire.

Se coase ochiul lacrimii când plânge
Cu firul lacrimii făcută sânge
Iar cerul își descoase veșnicia
Să intre cei ce merg după Mesia.

Păstori!
Opriți exodul de oi din turmele noi către voi!
Le faceți poteca în sus, precum vi s-a spus
Spre Domnul Isus;
Aduceți la apă mioara ce sapă cu unghii în groapă!

În deal și la vale dau lupii târcoale,
Păstoru-i cu mâinile goale
Atacă vrășmașu’ să ardă imașu’
Când doarme-n amiază arcașu’
Sar hoți peste gard și staule ard
Cu focuri din duhul bastard

Păstoru’ amână să vină la stână
Și ușa-a ieșit din țâțână;
O, fie-vă milă de oaia docilă,
N-o puneți să pască în silă!

Păziți dragii mei mioare și miei
De lupi și de lei;
Să nu se usuce le duceți la cruce
Căci iată-n ajun de sfântul Crăciun
Așteaptă Păstorul cel Bun.

Ridicăm prea des spre cer mâini a disperare
și mâini a revoltă;
Dumnezeu le împreunează
și abia apoi ne ascultă durerea
prin rugăciune.

Eu m-am născut în ziua morții mele
De când trăiește-n mine doar Hristos
Și am murit față de lumile rebele
Care sculptau în lut un chip hidos

Eu am murit față de-o viață moartă
Primind în schimb viața-n veșnicii,
Față de trupul care păcatele își poartă
Când taie rugăciunile felii

M-am îngropat în ziua răstignirii,
M-am “nemurit” după a treia zi
Când am zdrobit ademenirea firii
Cu sabia voinței de-a trăi

Și nu voi înceta a nu muri
Căci a murit Isus în locul meu
Și nu voi înceta în a iubi
Căci vreau să pot iubi ca Dumnezeu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »