Noi oamenii prea adesea ajungem a fi duplicitari,
De cele mai multe ori, noi între noi
Dar, vai! Ajungem duplicitari cu Dumnezeu

Ne-am împânzit cu ascunzișul lui Adam
Din care întotdeauna vom ieși goi,
Goi de noi, dar, vai! goi de cer și de Eden

Am vrea să călătorim cu un Dumnezeu de ocazie
Apoi să-i cerem să ne plătească drumul
Și timpul pe care credem că i le-am dat
Și asta poartă nume de păcat

Am vrea să ne asculte când ne rugăm ritualic și de formă
Dar nu-I spunem nimic și vorbele goale
Cad peste noi ca o grindină cariată
În carii de oase de oale

Ne răzvrătim că nu ne face după voia noastră
Care merge înaintea trufiei și înaintea căderii,
Dar dragostea lui Ava ne așează din nou și din nou
Pe harta care se cheamă îndurare

Cerem mereu iar El ne învață a da,
Suntem răzbunători și urâtori de aceea
Cioplește în noi iertarea și iubirea;
Ne golește de firea păcătos de pământească
Spre a ne umple cu Duh, adică cu El Însuși

Am vrea să slujim la doi stăpâni
Dar ne învață că inima nu se poate împărți,
Ea se poate înmulți cum s-au înmulțit pâinile
Când au privit piroanele care I-au străpuns mâinile

De prea multe ori suntem și calzi și reci
Înghețând în troiene și arzând în foc
La margini de lumină și margini de-ntuneric;
Ne-a pus în față binecuvântarea și blestemul,
Alege, omule! n-auzi cum se apropie recviemul?

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website