Legănând vise în hamac
Nădejdile din lume tac
Când înainte și-napoi
E ură frică și război.

Ici, colo, ramuri de speranțe,
Cu frunze ruginii restanțe,
Încă păzesc un cer senin,
Cu cer învolburat vecin.

Iar noi, vecini cu Dumnezeu,
Strigăm spre El doar când ni-i greu,
În restul timpului uităm
Că doar prin El mai existăm.

Lui, parcă ochii-I lăcrimează
Și totuși nu Se depărtează;
Întinde mâinile-amândouă
Și pune-n noi nădejde nouă.
………………………………..
Când ghemuit la pieptul Lui
Îi văd în mâini semne de cui
Eu mă cutremur de rușine
Că semnele sunt pentru mine.

Despletind gânduri din ecuații
Zilele bune zac după gratii,
Mulțime vidă ajunge-n stații,
Trecem grăbit prin timp și spații.

Omul de ceară, omul de lut,
Se recompun de la-nceput;
Inima care le da viață
E mult în spate ori mult în față.

Când în genunchi, când în picioare,
Tot se încurcă-n socotitoare;
Nu dă la număr cu zeci de mii
Numărătoarea de galaxii.

Unde greșește? Nici el nu știe,
Poate viața e prea târzie;
Poate începe cu infinitul,
Poate nu știe cu socotitul.

Despletind gânduri din ecuații
Cerul împarte omului rații;
Cel ce din groapă se lasă scos
Îl va alege doar pe Hristos.

Miroase a cer îndoit
Și-a suflet strivit,
Miroase-a pământ ghemuit
Ca omul ascuns și chircit.

A ploaie-neploaie miroase,
A carne și oase,
Miroase a vânt și furtună
A vreme de vremuri, nebună.

Miroase a prafuri de pușcă,
A gratii, a fier și a cușcă,
A iz de-ntuneric și vid,
A dâră de iarăși covid

A floare uscată și arsă,
A cânepă încă netoarsă,
Miroase a ieri către azi,
În flăcări miroase a brazi.

De-aproape miroase departe,
În viață miroase a moarte;
Miros în mirosuri se strânge,
Golgota miroase a sânge.

Miroase a tanc, miroase a tun
Miroase a fum în cătun;
Miroase-a devreme, miroase-a târziu,
Pe cruci epitafuri se scriu.

Se scriu spre aduceri aminte,
Cu litere mari și cuvinte,
În cărți rânduite în cer:
“Ostașii credinței nu pier”.

Hrană din pâini înmulțite
și pâine din cer pentru inimi flămânde,
vinul din apă pentru nuntași,
mană în pustiu pentru nevoiași.

Hrană pentru suflet din Cuvânt,
hrană pentru minte din adevăr;
lăsați roșcovele pentru porci,
gustați și vedeți ce bun este Domnul.

Pești înmulțiți alături de pite,
mreje pline trase de pescari ascultători;
șapte spice goale și șapte spice pline,
șapte vaci slabe și șapte vaci grase.

Seceratori în holdele coapte
și culegători în vii rodite,

Cină de taină în sfântă părtășie,
trup frânt și sânge vărsat,
masă întinsă, în cer, la nunta Mielului.

Veniți toți cei flămânzi și însetați,
veniți de luați și beți și mâncați!

În nicio cascadă clepsidra căderii
Nu face rocadă cu buza tăcerii;
Cuvinte săpate în stropii de ape
Compun, descompun istorii pe drum.

Citesc fiecare din cărți de izvoare
Povețe adânci de-a trece de stânci,
Bandaje de valuri de-a face în maluri,
Și-n curgeri domoale s-ajungă la mare.

Acolo, curate, vor fi sărutate
De guri însetate cu buze sărate.
Voi, apelor dulci, fiți gata atunci
Căci valul din mare vă dă-mbrățișare.

Și nu vă ascund: vă trage la fund
Precum o chemare spre munții de sare;
Dar nu dispera și nu te-neca,
Oceanele-s pline de ape ca tine.

Tu, apă din apă, te smulge din groapă,
Eu știu că tu poți, învață să-noți;
Deasupra de mare așteaptă un soare
Și orice ocean e doar un lighean.

Desfă-te de săbii și poartă corăbii
Din port către port și ieși la raport
Să faci mărturii în vremuri târzii
Că apele, toate, sunt soră și frate.

De-o fi iar potopul să “vie”
Să-nece-nălțimi de mândrie
Înseamnă că, El, Dumnezeu
Îndoaie un nou curcubeu.

Potopul de foc, de fum și pucioasă
Pe-o lume căzută-n angoasă
Va face curat spălând de noroi
Păcatul țărânei din noi.

Potopul de vremuri de ură
Va arde păcatul sub zgură;
În cheiuri din cer vor fi acostat
Corăbii din munți Ararat.

Se spun povești prin gurile de râuri,
În albii cu cuvinte răsturnate,
Când limbile bolborosesc desfrâuri
Vin oameni la botez cu viețile uscate.

Mărturisind torente păcatoase
Cu fața către cer, ca răstigniți,
Se înfioară ape până-n oase
Când Dumnezeu întreabă: “Mă iubiți?”

Ce ar putea el, omul, să răspundă?
Se face mic, s-ar înveli cu ape,
Dar dragostea Lui Dumnezeu inundă,
Întinde mâna sfântă să ne scape.

Trecând prin mijlocul pădurii
Oamenilor li se pare că îi privesc copacii de sus;
Dar nu, erau îngenuncheați
Peste rădăcinile lor îndoite
Și se rugau cu crengile împreunate și dezvelite.

Suspinau a statornicie și file de poveste;
Da, prin limbajul tainic al semnelor,
Pădurea povestește
Despre păsări și vânt și jivine,
Despre omul ce trece și cel care vine.

De departe părea bătrână și despletită,
Surghinuită între anotimpuri controversate;
Mi-e frig și strig că nu se poate;
Pădure, tu, ia-ți frunzele înverzite în spate !

Știi tu, omule, ce este acela
“Certificat de naștere din nou”?
Este dovada sfântă, binecuvântată
Că Dumnezeu te cheamă a-I fi fiu
Și tu ai dreptul de a-I spune “Tată”.

Poartă sigiliul Duhului Sfânt
Că nu ești născut din pământ;
Că te-ai născut din apă și duh
Sub focul sfințit al arderii în rug.

Acela ce-l primește prea bine știe
Că este eliberat pe veșnicie;
E garanția trecerii de grănicer
Cu drept deplin de cetățean în cer.

Mai ești moștenitor odată cu Hristos
Și te îmbraci cu El de sus și până jos;
Ești cor reverberat într-un ecou
Și mărturia vie a nașterii din nou.

De ce numai copacii poartă coroană
Deasupra trunchiurile verticale?
Oare nu pentru că ei rămân statornici
Locurilor în care cresc
Chiar dacă anotimpurile sunt contradictorii?

Și spinii ar fi vrut să fie încoronați;
Dar cum să poarte coroană de spini?
A purtat-o doar Hristos
Pentru ca noi să avem parte
De coroana din cer.

Postari mai vechi »