Dreptatea în lume se împarte așa:
Noi luăm totdeauna nimic,
niciodată totul;

Voi luați totdeauna, totul, niciodată nimic.
Pentru ceea ce rămâne trageți la sorți,
Ca pentru cămașa lui Hristos,
Apoi răstigniți nevinovați.

O lacrimă ieșită din învelișul ei, inundă
că nu au loc oceanele să o ascundă;
rădăcinile ei cu răsfirare de degete
acoperă inimi cu frunze de gemete.

Se varsă prin ea mărturii în torente,
prin valea iubirii absente;
adună de jos luceferi căzuți
și pune cuvinte în gură de muți.

Își lasă în ploi învelișul
s-ascută în fulger tăișul
și hainele ude le stoarce pe tavă
ca ochii, prin lacrimi, să vadă.

Când fi-va să fie senin
va umple pocalul cu vin
și pâinea pe-altar o va frânge
muiată-n iertarea cu sânge.

Dormi pământule-țărână
Învelit cu pace,
Dumnezeu va zăvorî
Șarpele-n găoace.

Cântă imn de bucurie
Câmpie și munte!
Îngerii se vor opri
Iarăși să te-asculte.

Ploaie sfântă, sfârtecă
Poalele de nori
Și coboară pe pământ
Să dezgropi comori.

Între puncte cardinale
Omule, fă-ți rondul!
Domnul, cu mâinile Sale
Ține orizontul.

Între cer și-ntre pământ
Curge armonia.
Pregătiți grajdul de vite,
Se naște Mesia.

Nicicând nu mă voi îndoi:
Isus Hristos S-a întrupat
El a venit spre-a ne iubi
Deși noi nu am meritat.

S-a dat la moarte-n locul meu
Ca eu să pot trăi în veci,
“S-a părăsit” de Dumnezeu
Ca tu tenebre să nu treci.

În locul meu S-a-ncoronat
Cu spinii ăsteia lumi pierdute,
De voie viața Lui Și-a dat
Să nu urcăm noi toți pe cruce.

A stat trei zile în mormânt
Pentru nevrednici mea,
Prin moarte, moarte a înfrânt
Ca eu să pot a învia.

Atuncea, cum să te-ndoiești
De dragostea-I nemărginită?
Nebunii cred că sunt povești
În mintea lor nefericită.

E plină lumea de nebuni;
O! Doamne, iartă-i și pe ei!
Mută-i din jarul de cărbuni
Și-n turma Ta pe toți să-i iei.

Dacă toiagul lumii nu despică marea,
Nu îi urmați chemarea și cărarea;
Dacă nu scoate apă, pentru-nsetați, din stâncă,
Nu poate-a fi decât prăpastie adâncă.

Și dacă nu arată spre stâlp de nor și foc
E numai amăgire la zaruri de noroc;
Toiagul când nu toarnă în inimă iubire
E doar deșertăciune și praf de amăgire.

O! dacă nu-nverzește toiagul în chivot
Se-aprind și ard în flăcări cetățile lui Lot.
Puneți toiagul vieții în mână de păstor
S-ajungă oi pierdute în staulele lor!

Tu, lume, îți fluturi
Pe aripi de fluturi
Stindarde de ciuturi
De care te scuturi

Stindarde de noapte,
Stindarde de zi,
Stindarde de moarte
Stindard de-a trăi.

Se iau după tine
Puhoaie rebele,
Din schele-n ruine
Fac scări către stele.

Pornește un vânt
Și plouă cu piatră…
Storc zeamă de gând
În inimă spartă.

Desfaci un bandaj
De prim ajutor,
Tu, lume-n tangaj,
Te dai tuturor.

Dar toți te aruncă
Zicând: “e stricată”;
Aud o poruncă:
“Să fie iertată”!

Și este iertată
De jos până sus
Căci, iată-n poiată
Se naște Isus.

Suma tuturor lucrurilor pe pământ
este țărână,
suma tuturor lucrurilor în cer
este Hristos.

Călătoriile pe pământ pot sfârși
într-o groapă,
umblarea cu Dumnezeu nu se va sfârși
niciodată.

Alergările își vor sfârși odată
putința,
doar credința poate aduce omului
biruința.

Învățat să-și numere anii omul
se stinge,
veșnicia nu se numără, întotdeauna
veșnicia învinge.

Suma tuturor lucrurilor pe pământ
este țărână,
suma tuturor lucrurilor în cer
este Hristos.

Călătoriile pe pământ pot sfârși
într-o groapă,
umblarea cu Dumnezeu nu se va sfârși
niciodată.

Alergările își vor sfârși odată
putința,
doar credința poate aduce omului
biruința.

Învățat să-și numere anii omul
se stinge,
veșnicia nu se numără, întotdeauna
veșnicia învinge.

Păzitorul de lacrimi nu le pierde niciodată;
dacă ar fi să cadă vreuna în ocean
va scormoni adâncul până o va găsi.

Dacă se va amesteca în picurii de ploi
o va căuta numărându-i
și ce nu le aparține
va lua înapoi.

Dacă s-ar ascunde printre boabele de rouă
le-ar dezveli pe fiecare
până ar ajunge în așternul de povești nemuritoare.

Dacă ar îngheța, ar sparge ghețarii
și ar aduce-o înapoi
chiar dacă ar ajunge în inima lor.

Dacă s-ar amesteca în fulgii de nea
i-ar număra pe toți,
ar recunoaște-o după desenul
aparte sub formă de inimă.

Chiar dacă s-ar rătăci printre stele
ar aduce-o înapoi
lasându-i cerului povestea plângerii.

Păzitorul de lacrimi nu doarme
de la apusul și până la răsăritul lor
pentru că nici lacrima nu are somn
și veghează și ea ca un străjer
peste pacea din liniștea nopții.

La prima geană de lumină
lacrima deschide ușa păzitorului ei
și, ca niște frați (și soră) de cruce,
stau împreună la o cafea,
înconjurați de oceane, de ploi,
de ghețari și ninsori,
pe marginea inimii lor
căci iată vin colindători.

Rănile lăsate de ultimul război
sunt pansate cu bandaje de pace
țintuite la pat în capul de pod
al timpului uitat și rapace.

De sub ele supurează
transpirație sângerie
de atâta strânsoare
a vremurilor migratoare;

Cineva strigă după o asistentă neprezentă,
pare a fi bolnavul cu brațele legate la spate:
“vă rog, o infuzie de perfuzie,
cu calmante galopante
și anestezie iluzorie
cu ser de morfină și glorie”.

Erau ultimele cuvinte ale oricărui erou
sufocat de bandaje și de garou;
dar tânguirea lui începe să se stingă,
cu anotimpuri albe începe să ningă.

Postari mai vechi »