Vreau să-mi conducă țara
oameni cu frică de Dumnezeu
și, mai ales, să mi-o conducă spre El;

Orice altă direcție
e drum spre prăpastie:
orbii vor merge după orbi,
dar nu va merge Bartimeu,
căci s-a întâlnit cu Dumnezeu.

Nici surzii nu vor auzi trâmbițele,
dar se vor ridica în picioare paraliticii
de pe patul fricii
pentru că așa le-a poruncit Isus.

Aș vrea ca duhurile rele
să nu-mi cotropească nația,
nici mințile semenilor și fraților mei,
întoarce-i pe toți, unul spre altul,
și iartă-le, Doamne, păcatul!

De ar fi să rămânem singura nație
în cercul de foc
știm că vei rămâne cu noi, Doamne,
așa cum ai fost
cu Șadrac, Meșac și Abed-Nego.

Cu pure și sfinte onoruri
Să cânte lumina în coruri
Cu voci rezonând de la îngeri
Turnând bucurii în valea de plângeri.

Ce raze curate în arc de arcuș
Purifică omul în drum de urcuș
Când umple cu miere curatul pahar
Din crucea înfiptă adânc în Calvar.

E masa de nuntă întinsă
Dincolo de inimă stinsă;
E gata-Mpăratul să vină
Să-mpartă ospăț de lumină.

Dacă s-ar curăți pământul de scoarța uscată
și de acarieni,
inima lui, toată, ar fi vindecată
de otrava stoarsă din spini-buruieni.

Nu ar fi ajuns atâta de gol
din pol către pol
și la timp ales de culegători
s-ar face cărări de ploi către nori,
care, bătucite, ar musti în pite.

Rana care-l roade ar hrăni cu roade
pe cel flămânzit de timp încălzit
între alte timpuri dintre anotimpuri.

Cete de recruți, cu sacii umpluți
cântă imn de sânge și pământul plânge,
cântă imn de pace și pământul tace…

Ridicând drapelul se face apelul:
călcând pe cântare ies la-ncolonare
oameni oropsiți, însă mântuiți;
vom fi, tu și eu, lângă Dumnezeu.

Se moare, căci lutul în oameni coboară
Pe scări de incendii, cu noduri de sfoară
Să stingă furnale ce pâlpâie viață
Ea, moartea, cu mască lipită de față.

La porți de oțel cu praguri sudate
Se cos aripi albe cu zborul în spate,
Întind curcubee poteci de lumină
La cina de taină Adam să revină.

Și, știu: va veni; și eu sunt Adam,
Acel ce din poame oprite furam;
Ne cheamă la nuntă El, Prințul cetății,
Pe masă cu poame din pomul vieții.

Și ierburile au portativ
pe care se așează
notele de rouă
cântând cu lună plină
și cu lună nouă
simfonie divină
pentru câmp și grădină.

Ascultă și merii,
ascultă și perii
concertul din mijlocul verii,
iar când greierii pornesc uvertură
ascultă întreaga natură.

Pe potrativul ierburilor,
spre seară,
îmi rezem de stele o scară
pe care coboară și ele
să pună logodnă-n inele:

logodnă cu cerul
din sâmburii vieții
când Mirele pune un voal dimineții;
logodnă cu mine,
logodnă cu noi,
cu haină de Mire
din ceruri mai noi.

Își cântă cerul cântecul nativ
Cu note ancorate-n portativ;
În velele rămase între ele
Cânt-a iubire galaxii de stele.

Pământ tăcut, visând a infinit
Te-ai botezat? Căci Domnul a venit;
Trezește-ți omul! Nu-l lăsa să doarmă
Ca nu cumva să moară în cazarmă

Învață-l să ridice stindardele
de pace
Golindu‐și libertatea de găoace;
Să-nvețe de la îngeri a cânta,
De la Isus Hristos să-nvețe a-nvia.

Din geana Căii Lactee
picură stele;
acolo unde cad se-ntrupează răsad
să aprindă-n amnar focul sacru din har
și făclia sfințită între vin și-ntre pită.

Din ramura blândului vis
picură flori de cais;
în locul pe care-l presară
cresc roade cu trupuri de vară
și-n iazul de-alături se-adapă
ulcioare cu trupuri de fată.

Din arc-curcubeu, de ploi îndoit,
culori pastelate “se ies” la plivit:
sfințesc peste boltă cărare de cer
sfărmând amăgiri de înger apter,
plantează izvoare din care vom bea
căci vine Mesia, la El să ne ia.

Vânând nevânată sălbatică pradă
Trec fiarele lumii prin laț de iscoadă;
Arând nearată postată cu spini
Se vindecă holda de boli de neghini.

În mări răssăpate cu pluguri de valuri
Pe ziduri se urcă străjerii de maluri,
Pe munții cu fruntea de stâncă în nor
Se-ngeamănă aripi gătite de zbor.

La marginea lumii încep alte lumi:
Cu oameni curați, sfințiți și mai buni,
Cu frângeri de pâine în drum spre Emaus,
Cu timpul etern vestind a repaus.

Pe puntea cu ancore-n calea îngustă
Pământul se crapă cu lavă sub crustă
Și jarul începe puciosa să-și ardă
Vărsându-se tot pe calea cea largă.

Dacă de țara asta vă e drag
Oare-i visați culorile din steag?
Lăsatu-ia-ți viața să vă doară
De când era și pruncă, și fecioară?

Trudita-ți voi a-i pune cărămidă
Când glezna-i sângera de sub obidă?
Cititu-ia-ți istoria cu sânge?
I-ați adunat voi lacrima ce plânge?

Ia-ți fost vreodată paznici la fruntarii?
Ați scuturat cămașa ei de carii?
Când a făcut apel de numărare
Purtatu-ia-ți voi ranița-n spinare?

Și în tranșee reci și noroiase
I-ați ascuțit măselele de coase?
Ați pus voi steagul ei pe metereze
Ca Dumnezeu să nu o însereze?

Lasatu-i-ați părinte să vă fie
Când vă hrănea cu pâinea de sub glie?
Iar când ghețarii i s-au destupat
Ați împărțit cu ea același pat?

Dacă din toate astea n-ați făcut nimic
Mă rog lui Dumnezeu, și vă ridic
Din iazul de pucioasă și de foc:
“Le pune, Doamne, inima la loc!”

Cine a zis că ramurile
nu sunt portativ,
a greșit;

pe ele își desfac mugurii
notele de trecere în note de flori
și note de frunze
în care să cânte adierea de vânt
de pe buze

până și ploile repetă solfegii
pe trupuri de ramuri
cu cămăși întinse la soare
lângă aripi de păsări
cântătoare

și apoi, când toamna
își ocupă locul
în primele rânduri
începe concertul de arome
cu miez de fructe, zemos,
în vreme ce Dirijorul
privește la mine,
spectatorul de jos.

Postari mai vechi »