De mă trezesc prea pământesc
Când trebuie să tac, vorbesc
Și când ar trebui să tac
Vorbesc cum nu aș ști ce fac.

În plămădeala de țărână
Amarul dă spre rădăcină
Și dacă nu beau apă vie
Rugina se așează-n vie.

Dacă se-amestecă-n noroi
Lutul uscat, crăpat în noi,
Ne afundăm în smog vâscos
Și-ajung durerile la os.

Călcând în roua dimineții,
Desculți, ca fluturii vieții
Sorbim din flori sublim nectar
Din preacurat-ceresc pahar.

Atuncea ne ajunge hrana
Să șteargă lacrima și rana
Și atârnând țărâna-n cui
Suim pe scara cerului.

Și nu ne mai trezim în lut,
Ne despărțim de omul mut,
Iar viața noastră-atât de scurtă
Își pune straiele de nuntă.

-Ce faci, omule, acolo jos pe pământ?
-Trăiesc, răspunde omul.
–Cât? întrebă veșnicia.

-Ce faci omule?
-Vorbesc, veni răspunsul.
-Cu cine? continuă înțelepciunea.

-Ce faci, omule. așa de grăbit?
-Alerg, răspunde el din alergare.
-Încotro? îi pune Eclesiastul întrebare.

-Ce faci, omule, cu viața ta?
-Trăiesc, zice el.
-Cum? întreabă fericirea?

– Ce faci, omule, acolo jos?
–Trăiesc, zice omul.
-Cu cine? îl întreabă Dumnezeu.

-De ce taci omule?
-Pentru că, Doamne, mi-ai pus întrebări
Și parcă-s mut
Și parcă-s surd
Că n-am văzut
Cum anii curg.

Învață-ne Doamne a-Ți scrie
cu litere din cer;
mâna noastră tremurândă
să poată apuca tablele legii
întinse de mâna Ta de pe muntele Sinai.

Învață-ne Doamne a ne schimba la față
în fiecare dimineață
după forma de descompunere a luminii
în curcubeul lumii.

Învață-ne Doamne umblarea pe ape
și, ca să o stăpânim, încalță-ne cu ea
pentru ca atunci când vom străbate deșertul
să nu ne îngroape furtuni de nisip.

Învață-ne Doamne a-Ți rosti Numele
silabisind pe constelații
eternitatea
pe care o ții în palme
ca pe pruncul pe care l-ai numit Adam.

E așa de trist să nu ai
cui spune: “dragă patrie”,
că nu știi cui și-a amanetat
și vândut pământurile,
nu-i recunoști roua și vânturile;

În șorțul ei se trag la sorți
stăpânii peste inimă
și călâii lupi
îmbrăcați în blană de oi;
se batjocoresc și se pierd la zaruri
visele unei nații inocente
și absente.

Ai vrea cuiva să-i spui: “mamă țară”,
dar ai gura amară
de când te-a lăsat în orfelinat,
ai cuvinte lipsă,
îngropate într-un con de eclipsă.

Buzele tale curate
n-au fost sărutate, încă,
dar au fost robite și strivite
sub piatră de stâncă;
într-o așteptare peren-nefirească,
așteaptă cuvânt, să vorbească.

Până când inima de piatră
ți se schimbă,
pe ce nume să te strig, patrie,
și în care limbă?

Țara mea descusută și descălțată:
te-ai așezat obosită
într-o intersecție
fără direcție,
picior peste picior, a neumblare,
cumva,
ca Gânditorul de la Hamangia;

părea că gândești profund
a viitor și a trecut
până când ți-ai lăsat o mână jos,
cu palma răsfirată,
în semn de cerșetoare
…drogată și beată

de ce să rămâi o statuie
fixată pe soclu în cuie?
îți smulge din cord hibernarea,
îndreaptă-ți mireasă spinarea,
îți leapădă haina căruntă
și vino la propria-ți nuntă!

Vom putrezi
dacă nu rânim putregaiul
din trupul ăsteia țări;
vom pieri
din lipsă de cunoștință de Dumnezeu.

Dacă urmăm
rătăciri de minți blestemate
în loc să-L urmăm pe Hristos
ne merităm apostazia și crucificarea.

Vom aluneca spre iazul de foc
dacă stăm cu mâinile în sân,
dacă tăcem vom muți,
dacă rămânem inerți și inepți
vom muri.

Nu mă credeți pe mine!
credeți-L pe Cel care a lovit
Sodoma și Gomora
cu foc și pucioasă
și v-a scris Apocalipsa,
să nu ziceți că nu v-a spus.

Chiar dacă s-ar strânge
tot întunericul lumii
la granița patriei mele,

Tu, Doamne, dă-ne putere
și cărămizi de lumină
să ridicăm un zid
chiar de-ar fi să fie
împotriva lumii întregi.

Dacă ar fi să rămânem
singurul popor nesodomizat
și negomorizat,
părăsiți de toți și de toate,
ne-ar ajunge să știm
că suntem poporul Tău.

De aceea, Doamne,
pentru că Te iubim
și alegem să Te ascultăm,
nu ne amesteca în nebunia lumii
și pe nebunii care nu tac
iartă-i că nu știu ce fac.

Când dai semne de ploaie
cu foc și pucioasă
peste inimi de piatră,
peste minte și “oasă”,
nebunii se-apucă atunci
să șteargă din tăblile legii
cele zece porunci.

Se mânie Domnul,
vorbește, nu tace
acelor ce zac în găoace:
“Cum credeți că pot să mai iert
acelor ce Numele Meu
Îl iau în deșert?”

Încremenit între gheață și foc,
de-o parte tot lavă, de cealaltă, ger,
el, omul, scobit între viață și troc
își zgârie aerul cu resturi de cer.

Încremenit între franjuri de umbre,
cu drumuri desculțe-n picioare,
el, omul, învață să umble
în ultima rază de soare.

Încremenit între el și-ntre el,
el, omul, absentul peren,
planton între cer și rastel
mai prinde-va ultimul tren?

Dacă pe aceeași coală de hârtie
se trage la xerox, pe o parte,
certificatul de naștere
iar pe cealaltă parte
certificatul de deces,
întreb:

“Ce este între cele două certificate?”
căci nu îndrăznesc să întreb:
“Cine?”

Cum să nu răsară
soarele de vară
dinspre orizont
venit de pe front

Soarele de iarnă
cu aceeași carmă
vine să ne vadă
semănând zăpadă.

Tot în răsărit
iese la plivit
lucrătoru-n arii
să omoare carii.

Soarele și luna,
netezind furtuna
se-nțeleg la masă
să iasă la coasă

C-au dat buruieni
să răstoarne vremi
roase-n rădăcină
cu dinți de neghină.

Se va coace grâul
destrămând desfrâul
iar pâinea pe masă
va nunti mireasă.

Postari mai vechi »