Încarcerat în gândul mântuirii
Nimic nu mă dezleagă de Hristos,
Obezi de plumb pe scările iubirii
Oricât mă trag nu mă vor pune jos.

Mă dor arterele de necredință,
Aortele ce dau să sângereze,
Nu mai există viață în ființă,
În mijloc de lumini se înnoptează.

De ce nu ne-agățăm de Dumnezeu,
De crucea răstignirii lui Isus?
Strig din rărunchii și nu m-aud nici eu,
Ecourile, Doamne, ne-au apus.

Și totuși “mă rămân” încarcerat;
Voiesc a scormoni după ecou,
Strigă Hristosul meu crucificat:
“Tu, omenire, naște-te din nou”!

Așa vom scutura încarcerarea
Din chingile păcatului lumesc
Până atunci ne mistuie-ncercarea
Cu foc din cer în trupul omenesc.

Dacă în șase zile, din nimic,
El, Domnul, a zidit un Univers,
Cine sunt eu, un om atât de mic,
Ce El a scris eu să m-apuc de șters?

Și dacă totul totului în tot,
O singură atotputernicie,
A pus tot infinitul la un loc
Ca într-un cuib de megagalaxie

Și dacă toate i-au trecut prin mână
Din veșnicie înspre veșnicie
Cine sunt eu, eu puiul de țărână
Să nu ascult de legea dată mie?

Cine sunt eu și cine ești și tu?
Ființă gânditoare, să îmi spui…
Tot palma Sa cu grijă ne făcu
Da, după chipul și asemănarea Lui.

A face din smerenie un titlu de mândrie
E cea mai perfidă trufie;
Iar sfaturi din guri de nababi îmbuibați
Sunt semn de arsuri în oameni săraci.

Vorbind logoreic, nimic nefăcând,
Aduce-a trădare de gând
A fi împreună doar tu și cu tine
E drum prin hățiș de suspine.

Păcatul lui David stârnit de Batșeba
Cucutei îi strecură seva
Iar arderea lui în trup și în minte
E sevă de lavă fierbinte.

Mânia ținută în frâu ne-nfrânat
E sac cu semințe-păcat,
Iertarea abia mocnită pe buze
E foc cu sughițuri de spuze.

A fi ce nu ești, a nu fi ce sunt
E cel mai deșertic pământ;
Cuptorul încins să ardă păcate
E poate suprema dreptate.

Sărutându-și pruncii
Merge la război
El, un anonim,
Oricare din noi.

Cu mâna pe plug
Și sudori pe piept
El, necunoscutul
Ține brazda drept.

Mai mereu la școală,
Cu școala în El,
Dascăle, te scoală,
Sună de apel.

Printre suferinzi,
Reparând fuștei,
Îngerii în alb
Suferă cu ei.

În pântec de mine,
Cu obrajii trași,
Anonimi vopsiți
De cărbuni nearși.

În tăceri sculptați
Se-așează la rând
Anonimi bătrâni
Anii numărând.

De jur împrejur
Atâți anonimi:
Trag ziua la jug,
Dorm noaptea pe spini.

În fiece zi
Trec prin dreptul meu
Anonimi purtând
Chip de Dumnezeu.

Doamne, ne înveți drum de nemurire
Rânduind săgeți în arc de iubire;
În lut frământat dintru început
Doamne, ai suflat și noi ne-am născut.

Ne-ai supus pământul în lung și în lat
Ne-ai deprins cu gândul că ești Împărat;
În răcoarea zilei ne chemai pe nume
Ne hrănea cuvântul ce-aveai a ni-l spune.

Am avut poruncă doar de ascultare,
În prezența Ta era desfătare;
Poarta la Eden trebuia păzită
Nu cumva în inimi să intre ispită.

Ce nesăbuință, Doamne, ne-a atins
N-am stat în credință, peste noi a nins;
Am pierdut Edenul, pierdeam veșnicia
Dacă pentru noi nu murea Mesia

Răstignit pe cruce, El în locul meu,
Isus ne aduce iar la Dumnezeu;
În cartea vieții numele ni-l scrie
Și ne dă să bem iar din apa vie.

“Cum se rostește Numele Meu”?
întreabă Acel cu Numele sfânt
și n-am îndrăznit să pronunț
de teamă a nu-L macula
cu buzele care au rostit
și păcatul
ca nu cumva să rămân mut.

Noi nu ne-am tânguit, ca Mardoheu,
în sac și cenușă
și nu am întrat la împărat
cu Estera
când dincolo și dincoace de ușă
se-aprinde în inimă Terra.

Și arde mocnit din pol către pol,
pucioasă îi picură în sufletul gol
că n-a rânduit un timp cercetării
în omul durerii și Fiul iertării.

Ai milă o, Doamne, de fii Tăi toți,
Așa, ca pe Lazăr, ne-nvie din morți
Când molima bântuie lumea uscată,
Mai iartă-ne, Doamne, o dată!

Voi începe a răspunde
La-ntrebările nepuse
Până gerul nu pătrunde
În jăratec și “cenușe”.

Și trimit scrisori aprinse
Din a mucului zvâgnire:
“Inimile îți sunt ninse,
Adormită omenire!

Îți ajunge hibernarea,
Ulița ți-e troienită,
A sunat eliberarea,
Viața merită trăită”!

A nins peste fulg cu basm din povești
Și șoapte cu guler de gheață,
Năvodul speranței se umple cu pești
Și pâini în cuptor de prefață .

La prânzul de fluturi cu gust de omăt
Meseni îniernați se adună,
Și ei și vioara-nsetați,
Să cânte pe ultima strună.

În trena și voalul de fulgi
S-au prins diademele noi,
O ceată de îngeri și prunci
Duc trena spălată de ploi.

Se face prezența la daruri,
Ospățul e gata să-nceapă:
La masa cu albii și maluri
Curg lacrimi și râuri de apă.

Am măsurat secunda cu lungimea zilei
și pentru că nu o încăpea
pentru cămașa ei s-a tras la sorți.

Coborâți în Groapa Marianelor,
și cei mai înalți munți,
au aruncat anatema
pe potop.

La intersecția căii înguste
cu calea cea largă
prinșii de război
refuză să meargă.

Cu cine vă veți măsura
linii paralele?
întâlnirea voastră
n-a fost niciodată validată
prin uniri între miri și inele.

Măsurând ocaua cu clepsidra mică
ne uităm mantaua
în fulgul de nea
ce inima iernii despică
să doarmă în visul din ea.

Postari mai vechi »