Să mă-mpușcați de două ori în piept
Atunci când veți voi-a scăpa de mine:
O dată-n inima din sufletul meu drept
Și înc-o dată trageți în suspine.

Dar nu țintiți în zidul de credință
Căci e făcut din stâncă și din cer;
În coasta Lui, a lumii suferință
A fost mutată ieri de lăncier.

Apropiindu-ne de depărtări
Lăsăm plecările în gazdă la uitări.
De dincolo de orizonturi înroșite
Trimit scrisori copilării cioplite:
“Ce faceți, oameni buni?
Pe unde mai umblați?
Nu știți că în pruncie eram frați?”

Ce să răspund la astfel de scrisori
Când inima și lacrima îmi dau fiori?

Să ne rugăm în fiecare zi
Cu lacrimi ce ne pot a nemuri!
Să plângem printre lacrimi cu-ntrebări
Cât să umplem oceanele cu mări!

La margini de hotare necosite
Să reparăm semințe obosite!
Prin buruieni de-ar fi să înotăm
Necontenit, cu foc , să ne rugăm!

Pe puntea dintre buze de cuvinte
Să ne rugăm cu inima din minte!
Prăpastia ce hăurile-și cască
Sa n-o lăsăm prăpăstii să mai nască!

Însângerând în rădăcini de spini
Așsză sfinții Raiul în destin
Croind cărări de foc cu talpa goală
Când varsă cerul îngeri sfinți din poală.

Să nu mai punem orbii călăuze!
Să punem flori în rana de obuze!
Întreb pe Dumnezeu cutremurat:
“Cât lut în oameni, Doamne, s-a uscat”?

Eu sunt o verigă,
Tu ești o verigă,
Noi suntem un lanț
Și un neam;

Dacă ne legăm de cer,
De Dumnezeu,
Nimic nu ne va rupe
De dragostea Lui.

Vom trăi o vreme,
Apoi vom muri în picioare
Doar pentru a trece pragul
În viața din care nu se mai moare.

-Spune-mi, omule necăjit:
nu ți-ai dorit niciodată să mori?
-Ba da, de multe ori,
dar de fiecare dată
mi-am dorit mai mult să trăiesc.

-Spune-mi, nădejde:
dacă pleci de la om, te mai întorci?
-Mă întorc, ori de câte ori
mă trimite Dumnezeu.

-Dar tu, rană, te vindeci oare singură?
-Doar când leacul iertării
mă înfășoară cu pansamentul iubirii.

Când îngerii sunt închiși,
în celula lor este lumină;
afară întunericul paște nelegiuire
iar umbrele stăpânesc
peste închisorile sufletelor pierdute.

Vor bate clopotele în stele,
apele se vor usca de sete,
îngerii vor ieșii la secerat de buruieni
căci buruenilor a răstignit lumina.

Nimeni altul nu poate sculpta în lacrimă,
cu migală și răbdare, decât sufletul,
până când lacrima prinde formă desăvârșită
de inimă.

Ochii nu fac altceva decât să se adape din ea,
apoi să o toarne
din clepsidră în clepsidră,
măsurând timpul care ne topește.

Murim prea mult , prea des și prea curând
tocmai în timpul vieții,
ca și un nor de abur fumegând
din neputința ceții.

Ardem pe drum siliți de scrum,
ne arde zgura;
v-am spus plângând să vă iubiți,
vă spun și-acum:
“urâți doar ura”!

Dacă floarea sălbătăciei este spinul,
sălbăticia florii nu poate fi
decât trandafirul.

-Patrie, de ce ai cearcăne
și de ce ți-e părul cărunt?

-Tu, cum ai fi dacă ți-ar pleca pruncii
tot mai departe și tot mai mulți,
când te-ar vizita doar de sărbători,
dacă ai avea nevoie să te ridice
când toți te îmbrâncesc,
să te apere, când te calcă hoții?
hai, spune! Tu cum ai fi?

– Iartă-mă, mamă țară!
că și din casa mea ți-au plecat pruncii
și știu ce e acela dor de copii;
mă uit în oglindă și…
mi-au apărut cearcăne și păr cărunt.

Postari mai vechi »