V-am dat cuvântul la citit,
Iar voi l-ați dezbrăcat
și l-ați sucit;
l-ați descărnat de miez
și l-ați golit;
în așternuturi goale
l-ați siluit

V-am dat cuvântul pentru vindecare
s-ajungă tot,în tot,
la fiecare;
Iar voi l-ați dezmembrat,
l-ați mărunțit
și sub șenile ruginite
l-ați “murit”

V-am dat cuvântul la iubit
Iar voi l-ați biciut
și răstignit;
ați stins lumina sâmburelui-mire
care avea poruncă
de încolțire

V-am dat cuvântul scos din rădăcină
și-n pașii lui,
întreaga mea grădină.
Din dragoste de voi,
-și din mormânt-
îl voi veghea
spre a avea pământ

Noi n-am adus nimic în lume
Și nu luăm nimic din ea
Iar între naștere și moarte
se-ntinde numai trecerea.

Aduni comori ori trudă pe pământ
nimic aduni, aduni doar vânt
Furtuni dacă pornești se sting
și-ncet, furtunile te-nving.

Precum într-o zi
încape și-o noapte,
În niște cuvinte
încap niște șoapte

Precum printre stele
e-o singură lună
Așa și iubita
e zâna cea bună

Minciuna nu-i dă
dreptății povețe
Așa precum focul
n-apucă să-nghețe

Așa precum ploaia
mereu va fi udă
Femeia-i un înger
în haina ei nudă

Cum cuta, pe frunte,
tristețea o pune
și soarele-n mare
de liniști apune

Precum l-a furat
un hoț se strecoară
Sosește o zi
când aripi nu zboară

Atuncea, prea slobod
un duh se preumblă
Prin praf și țărână
vom trece în umbră

Acum, că te-ai întors
te-aș ruga
să umbli încet
prin ființa mea.

Să nu-mi trezești
vreo amintire,
Să nu-mi atingi
nici o simțire.

Să nu-mi rănești
firava speranță
Să nu-ți dai corigențele
restanță.

Să nu-mi dezvelești
uitările
Și lasă-mi neudate
florile…

Să nu-mi împrăștii
puțina fericire;
În schimb
nu mai primesc iar amăgire!

Să nu-mi răscolești
Izvorul de lacrimi,
Să nu îmi străbațþi
imperii de patimi!

Să nu mă trezești
cu un sărut;
Să nu mă întorci
spre trecut.

Să nu mi te-așezi
pe cuvinte,
Să nu mi te scalzi
înainte!
Să-mi ieși ca uitarea
din minte!

Sã nu mă colinzi
cu uimiri,
Sã nu mă topești
în priviri!

Să nu mă cutreieri
prin oase,
Să nu mai spui vorbe
duioase…

Să nu-mi răstignești
rațiunea;
Să-mi lași nepornitã
furtuna!

Să nu-mi rânduiești
viitorul,
Nu-mi umple cu lacrimi
ulciorul!

Să nu mă pornești
spre regret;
Cu inima-mi umblã
încet…

Ascunde-ți de mine
sărutul
și clipa ce-a fost
ÎNCEPUTUL…

Ascunde-ți superbul
surâs
și ochii ce-adesea
mi-au plâns!

Întoarce-ți privirea-ntr-o
parte
Iar trupul ți-l dă
mai departe!

Când vezi cã-ndoieli
mă înfrâng,
Mă lasă-n tăcere
să plâng…

Când vezi că mi-e sete
de tine,
Dă-mi cupa umplută-n
suspine…

De-o fi să mai știu
că mai ești,
Să fii doar un tom
de povești.

O clipă de-o fi
săte știu,
Dau clipa pe veșnic
pustiu …
……………………………
Acum, că te-ai întors,
te-aș ruga
Să umbli tăcând
cu neființa mea…

Când stelele
cădea-vor împușcate
va fi târziu
pentru iertat păcate

Când munții
coborî-vor de pe schele
strivi-vor aripi
ancorate-n stele.

Când mările
‘ndulci-se-vor cu sare
scălda-se-vor
doar îngerii în mare.

Când vântul
respira-va alizei
la porți de Rai
se vor mai vinde chei.

Când ziua
îmbrăca-se-va în noapte,
în Eden,
merele vor fi răscoapte.

Când omul
stăpâni-se-va ca om,
strivi-va șarpele
urcat în pom.

Când, pe furat,
nimicul fi-va tot,
totul va fi nimic,
…nimic de tot.

Lampa de pe Lună
licăre, gălbuie,
când nori zdrențăroși
dau să o despuie

Stelele îmbracã
cerul cu comori,
slobode în visul
de-a ajunge Sori

Dumnezeu, Pământul,
îl binecuvântă
când culege fluturi
vântul, la o vântă

Duhuri mântuite
ies la rugăciune
parcă altă lume
încet se compune

Câmpia cu greieri
se scurge prin mine
către frontiera
liniștii depline.

Să sigilezi
cu lacăte pe guă
ecoul bumerang
care înjură

Și să ridici
pe brațe, cuviincios,
privirea prea sfioasă
ajunsă jos.

În odăiță, singur,
când te dezbraci,
să-ntorci în rugă gândul
către săraci.

Să te descalți de praf
și de păcat
în inimi nepătate
când ai intrat.

În asfințit, genunchii,
dezleagã-ți-i să umble
slobozi ca Serafimii
printre lumini și umbre.

E-atât de pură
zăpada în ceruri
purtată încolo
şi-ncoace
de vânt.
Apoi,
scuturată de vremi
şi de vremuri
păcătuieşte în aşternut,
pe pământ

Foc de tabără…
foc de pâine…
foc de pușcã,
foc de tun;
foc de rugă
către soare,
foc de înțelept
nebun.

Foc de rană,
foc de sete,
foc de lacrimi
spintecate,
foc de foc
printre
schelete,
foc de prea
multe păcate.

Foc de graniți
foc de-atom,
foc de viață,
foc de fiară,
foc de rugă
către OM

foc de eră
nucleară,
foc de Terră în
nesomn.

Foc de sânge…
foc de scrum …
-De ce-i roșie zăpada?…
-Unde-i drumul de pe drum?

Dacă plătim curentul stelelor
cu libertatea,
Dacă ne zidim între brațele iubitei
ca o cruce albă de tăcere,
Dacă ne spălăm măștile de riduri
și de alte măști,
Dacă trebuie să ne coborâm
singuri de pe cruce
spre a ne înmormânta,
Dacă ne trezim la timp
pentru a boicota
alarma
ceasului deșteptător,
Dacă mai facem duș
costumului scos de la naftalină,
dacă mai corespondăm
voluntar
cu spaimele perene,
asemeni vișinilor
cu luna mai,
Dacă ne dăm întâlniri
la ceasul fără limbi
exact la intersecția
dirijată a gândurilor,
Dacã ne îmbarcăm
clandestin
bagajele
pe roata dințată
a spicelor de grâu,
uitând sacoșa cu amintiri
la nucul găunos,
E pentru că,
ne pregătim aripile
spre a migra
în alte aripi
Necăzătoare.

Postari mai vechi »