Atuncea când

îmi erai

departe

până şi

orizontul se încovoia

să te caute

până s-a făcut

un cerc.

 

Lasă-mi ochii tăi

În loc de oglinzi

Glasul să mi-l laşi

Să mă tot colinzi

 

Părul să-l dezlegi

Să-mi curgă pe braţă

Gura ta să-mi lase

Urmele pe faţă

 

Lasă-mi mângâerea

Mânurilor tale

Trandafirii roşii

Lasă-mi-i în floare

 

Râsul să-mi rămână

Dulcea mângâere…

Lasă-mi două vorbe

Şi în rest tăcere…

 

Lasă-mi-te-ntreagă

Până n-a pleca

Când nu-i fi cu mine

Să fii doar a mea

 

 

Zborul e zbor

nu pentru că

are aripi,

ci

pentru că

e mai înalt

decât resemnarea

Undeva,

pe sprânceana unui deal

-pe înserat-

vântul

ud şi nud

s-a întins la uscat

 

când mantia de umbră-amurg

l-a ajuns peste gură

pleoapele au  început să-i tremure

a poveşti de frunze

Sărutul
unei guri frumoase

s-a întrupat ;

o altă gură,

însetată,

l-a-ncătuşat.

Cine n-a trăit

să vadă

epoca renaşterii

firului de iarbă,

acela,

mai are de aşteptat

să se nască

de sub frunze.

Şi carul
descărcat de lemne

se întoarce

iarăşi la pădure,

să-şi ceară

iertare.

……………….

… şi să fure

Se poate
lega

bulgărul de lumină

cu patru

colţuri

de năframă

şi apoi,

se poate

sfărâma

cu el

întunericul

În apele calde
de vară

toamna-fecioară

se îmbăiază

goală.

 

Când sus,

peste ape ,

stoluri

în păsări se rup,

toamna

-dezbrăcat

de frumoasă-

avea frunze

arămii

lipite de trup.

Complice
tăietorilor de lemne

la omor,

se reazămă

nedemne,

de copacul doborât,

cozile de lemn

de topor.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »