Abia când

am urcat

mai sus decât

zborul

am văzut că aripa

îmi era

locuită

Toamna,

dintr-un sac de nori

seamană  păsari pe cer

în stol de cocori

 

Cu brazde- răzor

de nori albi, adânci

îngroapă plecarea

în mare şi stânci

 

Eu plâng şi visez

şi nădăjduesc

seminţele-păsări

cândva odrăslesc

 

Spre primăveri pleacă

speranţele mele

atunci, din cocori

răsar rândunele

Fericire – timp fără durată

nespulberat de vânt,

cu Omul deodată

…………………..

Sunt fericit că sunt

În veşnicia asta
să nu aştepţi

ca vântul

să aşeze

frunzele

la locul lor

în pom.

La casa cu fluturi

şi ea colorată

în aripi

ca dorul,

ajunge cuibarul

de viespi

să ia-n stăpânire

paharul

cu ciuturi

şi zborul.

 

La întreabarea
zăpezilor târzii,

“când să se întoarcă”?

ghioceii au răspuns:

“nu înainte

de-a ne îmbrăca

în brânduşe”.

Numai la Om

vertebrele

sunt clădite

în sus,

către cap.

 

Oricare altă

alcătuire

se aseamănă

cu muşcătura

şarpelui

din fructul oprit.

 

Spaţiul real

dintre zbor

şi mersul târâş

se măsoară doar

în statura

unui Om vertical

 

 

Poetul e omul
ce-şi poartă

sufletul

pe dinafară,

e Omul

care ară

în stâncă,

de unde

odată cu dorul

coboară

în fântâna adâncă

izvorul.

 

Poetul e acela

care

pune aripa

sub zbor,

cel care arată

drumul frunzelor

e cel

care adapă

cuvântul

cu lumină,

este însuşi

Gândul

crescut

pe rădăcină.

 

Mă-ntorc la tine poezie
Nu să îmi iau un ultim bun rămas

Ci să îţi ar pământul de cuvinte

Şi să-ţi ridic din geamuri storul tras

 

Mă-ntorc la tine poezie,

Dar nu plângând şi nici copil hoinar,

Cu semnul sfânt de pană pe hârtie,

Unicul meu, împătimitul dar.

 

Mă-ntorc la tine poezie,

Logodnică a sufletului meu

Te cer cu dragoste să-mi fii soţie,

Părtaşi să fim la bine şi la greu.

 

De nuntă, nu-ţi voi pune nestemate.

În focul de cuvinte-om coace pâini.

Eu vin cu haina mea cârpită-n coate

De-atâta frunte sprijinită-n mâini.

 

Nuntaşii ne-or veni pe înserate

Sub candida aprindere de lună;

Nu vor lipsi, desigur, dintre toate

Măicuţa mea şi muza mea cea bună.

 

Vom fi atât de prinşi de fericire;

N-om conteni cu prieteni să-nchinăm.

Vei fi adânca mea nemărginire

Şi-n primul vals, doar noi o să valsăm.

 

Ne-om îmbăta cum n-am fost beţi vreodată

Şi nunta noastră fi-va ca-n poveşti !

Iar rochia ta alba, dantelată,

O vom fura din trene îngereşti.

 

Ne vom retrage-apoi pe nesimţite

Şi fi-vom singuri pentru-ntâia oară…

Firesc…şi fără gesturi irosite

Te-oi dezbrăca încet, ca pe-o comoară…

 

Ne-om dărui asemeni nebuniei

Prea însetaţi de-atâtea aşteptări…

În patul conjugal al poeziei

Vom regăsi răspuns la căutări.

 

Şi din această sfântă contopire

S-or naşte minunaţii mei copii;

Iar la botez, te chem, nemărginire

Ca martor c-o să-i cheme POEZII.

 

« Postari mai noi — Postari mai vechi »