În fiecare gară tremură

trenuri umplute cu oameni și negură;

așteaptă semnal de plecare

și nimeni nu vrea să coboare.

Pământu-și turtește calota

căci ultima gară-i Golgota;

se pun în mișcare convoaie

și calea ferată se-ndoaie.

Vagoane cu uși încuiate

duc oameni cu inimi blindate

căci nu au crezut în Cuvânt

atunci când în templu perdeaua s-a frânt.

Și nu au crezut în Isus

când trupul pe cruce Și-a pus,

apoi au dormit la-nviere

ascunși printre morți în unghere.

Dar, Doamne, eu știu că Tu poți

să legi trenul morții de roți;

cu marea Ta milă coboară,

și-ntoarce-i în ultima gară!

Trenul lumii nu mai oprește în gări de ieri,

vagoane grele trec de macaze cu deraieri;

din timp și spații ies impegații, pun semafoare,

roțile calcă șine stricate și dacă doare.

Pământul cască tuneluri lungi, întunecate,

ultima gară vinde bilete necumpărate;

plâng călătorii, n-au nicio scară de coborâre,

locomotive, la fel ca șerpii, ară cu dâre.

Se dau semnale: când de oprire, când de plecare,

trenuri și oameni fac pregătire de debarcare;

fără nădejde, drumuri de piatră, drumuri de fier

fără cârmaci, fără Hristos n-ajung în cer.

Vom trece Rubiconul într-o zi

Și după noi rămâne-va o lume,

Vom da scoată a ce vom deveni,

Suflet cu suflet, nume după nume.

Cu pribegia noastră în spinare

Între un trup de lut și trup nemuritor,

Vom ține drept, îngusta-ne cărare,

Nu calea largă dată tuturor.

Avem nevoie de înțelepciune

Nu de la oameni, ci venind de sus,

Avem nevoie, mult, de rugăciune

Și de credință pusă în Isus.

Pentru c-a zis că iar va reveni

Să-Și ia Mireasa care Îl așteaptă,

Mă rog, grăbește, Doamne, acea zi,

S-a descusut tivul lumii:

plouă cu zile mărunte și dese,

se deșiră anii lăsând dâre de tranșee

și lacrimi împletite cu sânge

copii orfani își caută părinții în amintiri

iar stelele scormonesc după meteoriți

împotmoliți în scrum și arsuri de oase

a uitat lumea de Croitor și Creator,

trage la sorți pentru cămașa lui Hristos

și El se roagă Tatălui să o ierte

că nu știe ce face.

În târgurile lumii se vând iluzii,

Așteaptă omul rândul la perfuzii;

Otrăvuri se înghesuie-n branule

Și sumele de vise devin nule.

Ba încă se plătește cu sudoare

Jăraticul încins de sub picioare;

Până și somnul doarme pe furiș

Ies îngerii, pe rând, la seceriș.

La care rând, la care porți aștepți

Să vină învierea celor drepți?

Mai este timp înscris în calendar

Sau așteptările sunt în zadar?

Privesc în jur și nimeni nu răspunde,

În golul lumii omul se ascunde;

Afară e lumină, zorii crapă..

Dați piatra la o parte! Ieșiți din groapă!

Dacă ne va fi frig

ne vom încălzi la rugul aprins;

dacă ne va dogorî soarele

ne va umbri stâlpul de nor

și dacă va fi întuneric

va lumina stâlpul de foc.

Când vom înseta

vom bea din apa țâșnită din stâncă

iar când vom flămânzi

ne vom hrăni cu pâinea venită din cer

și cu cea înmulțită odată cu peștii.

Când vom fi bolnavi

Fiul omului ne va tămădui;

în furtună când vom fi

tot El o va îmblânzi

iar când vor da zorii să crape

vom învăța umblarea pe ape.

Când vom fi singuri va fi lângă noi,

ca lângă Ilie,

când vom ara și semăna

El va încolți sămânța sub glie

apoi o va face să crească,

îi va face pe pomi să rodească.

Când vom fi bolnavi și vom plânge

ne va vindeca prin transfuzii de sânge

iar când va fi să murim

va muri El în locul nostru.

De blestemul pe care-l purtăm

ne vom despovăra,

de trupul de carne și oase ne vom dezbrăca

și ne vom înveșmânta în slavă

și haine de in

căci se împlinesc profețiile

și veșniciile vin.

Trăim periculos niște vieți străine

Călcând la întâmplare pe câmpul plin de mine;

Tragem la sorți pentru cămăși de in

Și nu ne bate inima din plin.

Nu frângem pâine sfântă pe altar,

Vărsat-am vinul-sânge din pocal;

Înconjurăm pustiurile-aride,

Cu Iuda-ncingem pe furiș în blide.

Ni-i seacă rugăciunea de pe buze,

Ne-adăpostim în gropi, după obuze,

Se scutură tot cerul peste noi

Iar stelele ne ard ca niște ploi.

Ne sfâșiem catargele în vânt

Cât nu avem o ancoră-n cuvânt;

Vărsăm din suflet muget de furtună

Și noi cu noi nu suntem împreună.

Citim scrisori de dragoste, din Carte

Dar rătăcim după busole sparte;

Parc-am purta în spate suflet ud…

Păstorul chemă; oile n-aud.

Pentru a ajunge la noi

Isus a străbătut cerurile;

dacă te uiți cu băgare de seamă

în galaxii vezi pașii Lui

călcând cu grijă printre stele

ca nu cumva să le strivească;

Ar putea fi steaua mea sau a ta,

ar putea fi o cometă rătăcită,

ca oaia pierdută,

și-atuncea Păstorul îi strânge fuiorul

și blând o adună în staul de lună.

Ar putea fi meteoriți rătăciți

sau stele căzătoare din calendare

așa cum Lucifer a căzut din cer

și de atunci ploi dezbrăcate

se-neacă în mările moarte.

Pe unde a călcat Hristos a lăsat

izvor de lumină, amprentă divină,

cărare ce-n om se coboară

să-l țină-n picioare când lumea-l doboară.

Dumnezeu S-a coborât în om

ca omul să se urce în Dumnezeu;

fără îmbrățișarea Lui din Dealul Căpățânii

nu ne-am fi schimbat niciodată stăpânii.

Fără Înmulțirea de pâini

și vinul din Cana

în cer făcea nuntă Satana.

Fără umblarea pe ape

și înviere din morți

ne-ascundeam în Șeol după porți.

Dar S-a-ntrupat Cuvântul

și e sărbătoare,

ne-a scos din robie și din închisoare.

De-atunci suntem slobozi,

ne-ntoarcem la Tata;

e nuntă în cer și toate sunt gata.

Când lacrima-și stoarce seva ei, ca vinul,

Rămân în găoace rana și suspinul;

Colții de la spini s-au înfipt în frunte,

Sulița străpunge inima din munte.

Oameni și popoare, de sânge stropiți,

Culeg din grădini crinii înfloriți,

Împart pâini și pești la gura de mori,

Lanul este copt, vin secerători.

Spicele-nmulțite peste lanuri coapte

Au răzbit cu toate lumile din noapte;

Cetele de îngeri au trecut la treabă:

Se vântură grâul și dau foc la pleavă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »